Tue12122017

Last updateMon, 26 Sep 2016 7pm

Bobu Cristian

DSC 0012Îţi mai aminteşti care a fost primul desen?

      Mda. În principiu primul, primele desene includeau personaje Looney Tunes şi Hanna-Barbera precum Bugs Bunny, Fred Flintstone randate exclusiv din memorie. O memorie înzestrată cu multe trăiri amuzante din propaganda americană a copilăriei, ceea ce m-a dus la o viaţă colorată în băncile şcolii primilor ani, executând lucrări la cerere pentru colegii clasei. Oh, the irony.

A fost o decizie grea să alegi calea aceasta sau ai stiut exact ce trebuie sa faci?

      Nu sunt o persoană care a luat multe decizii în privinţa asta sau a altor aspecte a vieţii mele. A decurs natural, şi oarecum nu a m avut de ales. Mulţi oameni îşi planifică viaţa în mare parte, dar eu consider că datoria ta este să te cunoşti, să creezi, să împarţi, să daruieşti şi după aceea să cunoşti şi tu la rândul tău pe omul de lângă tine. Aprecierea este cheia. Go with the flow.

 

Tinde arta clasică să se transforme într-o ficţiune, într-un creaţionism robotizat în care să avem numai reprezentări virtuale şi nu trăiri inspirate din viaţa reală?

      Da, oarecum, deşi, paradoxal, nu cred în asta. Subconştientul funcţionează în feluri mistice care urmează totdeauna să se exprime în aspecte mult mai profunde a vieţii noastre, probabil orice experienţă banală precum să te loveşti cu capul de un obiect ce tu în subconştient ori ştiai că e acolo ori l-ai generat prin legea atracţiei, aşadar, experienţa. Astfel se întâlneşte partea ta cognitivă cu partea ta subliminal-cognitivă. Ţinând cont că realitatea e mai profundă şi mai nescrisă decât ne putem imagina într-un timp anume, unele reprezentări fictive pe o foaie de hârtie pot fi în esenţă o exprimare liberă a unei idei prin alte mijloace, o aluzie la realitate, o modificare, o repavare sau un fel mai paşnic de a te cunoaşte pe tine,  universul în starea lui autoconştientă.

Crezi că desenul este o imitaţie a naturii sau poate fi un fenomen spiritual extern ce sălăşluieste doar în subiectivitatea creaţiei umane?

      Mă...  aici putem împărţii variantele întrebării în două. Primul este scopul, randarea naturii, prin creearea iluziei în 2D a unui spaţiu 3D. Partea a doua, în ochii mei, reprezintă mijloacele, ci nu un scop sau un ţel de care să nu te desprinzi. Nu ai cum să te desprinzi. În multe cazuri egoul nu acceptă asta, dar intuiţia, şi acesta este secretul bine ascuns în proverbele oamenilor mari ai istoriei umane, cum ar fi Einstein sau Churchill, intuiţia este ceea ce crează în locul tău, ai libertatea de a creea orice, de a fi fericit, şi de a te bucura de viaţă. Ai dreptul acesta. Nu putem fi în totalitate responsabili de inspiraţia pe care o avem. ( inspiraţie înseamnă – breath o god ) De aceea, în acest context, scopul scuză mijloacele, dar mijloacele nu pot fi sclave scopului. Drumul este la fel de important ca destinaţia.

Ce ai dori să transmită arta ta, trăiri puternice sau meditaţii filosofice?

      Desigur, îmi imaginez că egoul meu uman s-ar bucura maxim de nişte nătăfleţi care mi-ar perpetua nişte teorii cu mâna la bărbie în faţa unei lucrări expuse. Vai, ce important sunt eu şi din alea... fie prin lucrări sau oricum altfel presupun... Dar nu. O lecţie grea pentru mine a fost să înţeleg şi să respect darul creaţiei. O operă de artă adevărată nu trebuie să fie nici măcar apreciată sau iubită. Dau un exemplu. Marilyn Manson este o generare artistică. I rest my case. Indiferenţa distruge arta. Din păcate, de aia cam au parte lucrările creatorilor într-o societate care e prea ocupată cu supravieţuirea ca să observe în primul rând momentul, d-apoi creaţiile unui alt moment la care noi am fost absenţi.
 

Crezi că un artist plastic căruia îi plac manelele şi este o opţiune manifestă, ar putea fi apreciat în acest domeniu? Sau există discriminări mult prea puternice din ambele parti?

     Acuma... vreau să specific că în acest domeniu, ca în multe altele, este multă mafie, pentru că este posibilitatea de a face bani, relativ uşor. Banii corup sufletul uman. Şi la un nivel înalt aceste lucruri contează mai puţin oarecum, iar vis a vis de oamenii care au să aprecieze opera ta, lucrurile stau tot cam aşa, dar porneşte de la un alt pretext şi situaţia e mai sinceră. Conţine mai mult adevăr. În principiu, ne atragem experienţele şi oamenii în viaţă din care sau cu care putem învaţa ceva. Să ai o legatură cu cineva nu ţine de preferinţele tale imediate, deşi, să fim serioşi nu toată lumea rezonează cu toată lumea. Dar, din in păcate, pretextele pentru discriminare sunt multe. Doar aşa putem fi controlaţi. Separându-ne în mici grupuleţe fără a ne aprecia diferenţele, ceea ce ne fac unici şi extraordinari de speciali.

Trăiesti din ceea ce îţi place sau te mai ocupi şi de altceva?

     Numa din ce-mi place. Stau la părinţi, într-o parte relativ obscură a Maramureşului, la casă dar nu chiar într-un mediu rural, şi cunosc şi interacţionez de mic cu mediul urban mic-mediu. Reuşesc să execut lucrări la comandă şi am o viaţă paralelă ca muzician, compozitor, producător de muzică. Faza e că e greu să te ridici făcând doar ceea ce simţi tu profund că e bine, mai ales în aceste condiţii, iar părinţii mei, modeşti cum sunt, susţin o parte substanţială, esenţială, a persoanei mele creatoare. Sacrificii trebuie făcute. Am stat extraordinar de mult să mă gândesc ce vreau eu cu adevărat să fac cu viaţa mea. Nopţi nedormite. Cărări trasate prin cameră în timp ce filozofam scopul şi menirea mea şi a altor oameni, toate reprezentate în capul meu prin faţete de stand-up comedy. O concluzie pe care vreau să o împărăşesc este că cel mai greu este să vrei ceva. Restul vine de la sine.

Crezi că există în România o comunitate a artiştilor sau scapă cine poate?

     Există, desigur. Este foarte bine pusă la punct, din multe puncte de vedere, curăţată dar unsă cu destule alifii cât să nu scârţâie în noapte... deoarece în noapte funcţionează mai bine - organizarea dă umpic spre un sitem piramidal unde faraonii au legături ba cu sistemul de învăţământ ba cu imaginea produsă pentru export a unui pseudo-gen artistic demult uitat la noi dar foarte apreciat în străinezia – merge ca pe roate, dar cu frâne ceramice semi-încleştate de o politică ce ar rezona cu o biserică de pocăiţi, iar scopurile sunt nobile şi rezonează cu principiile masoneriei.
Şi da... scapa cine poate, iarăşi ciuda este un cuvânt românesc. Mafie, dom’le. Peste tot, pe sub podea şi peste acoperiş. Care acoperiş a existat din totdeauna, cu părere de rău pentru cine nu ştie adevărata şi necenzurata istorie umană (extraordinar de recentă, ca hai sa fim serioşi, în 2000 de ani n am făcut mare brânză, oh, război... ) deoarece trebuie să fie menţionat un lucru. Elita a fost şi este încă în fruntea propagandei artistice de orice fel. Burghezie. Cu unele se amuză ei, cu altele îţi distrag atenţia. Aşa că este un sentiment frumos când un artist rezonează cu oamenii de rând la un nivel mai profund de atât, când este în viaţă, doar pentru ca acesta să fie asasinat mai încolo că probabil acesta începea să rupă lanţul puterii, sau – revenind la ban – pentru că valoarea este schimbătoare şi dependentă de sănătatea ta. Ar trebuii să fie bazată pe sănătatea mintală totuşi, să vedem ce opere fantastice face un nebun într-o lume plină de oameni normali, evident. Unde normalitatea iţi este măsurată în cooperarea şi complicitatea cu sistemul, sau regimul de viaţă, social, politic sau economic – subliniez regimul – acolo voi fi eu, mâncând nebunie pe ptită îngrăşându-mă cu libertate şi independenţă, dar cu apreciere faţă de părerile şi libertaţile individuale. Mulţumesc pentru interviu.
Bob vs Bob.

Add comment


Security code
Refresh

Creeaza un cont sau autentifica-te!