Thu06222017

Last updateMon, 26 Sep 2016 7pm

Back You are here: Home Coltul de creatie Proza si poezie Andrei Petrea

Andrei Petrea

INTERVIU | Scrieri: Stirzde <> Fucked Up

Fitness

 

   Andrei          Ploua. Era frig, umed şi lipicios. Întins pe jos, el respira a moarte. Au trecut câteva clipe, destul cât să ştiu exact unde trebuie să-l lovesc. Gâfâitul meu reverbera într-un mod ciudat în întunericul dens. Eu mă detaşasem cumva de întreaga scenă şi parcă o vedeam de undeva de sus. De altfel, am tresărit atunci când m-am auzit întrebând: “Ce cauţi tu mă în fiecare seară?” Nici un răspuns, doar biete scântece. Am continuat să-l lovesc. El, întins pe jos, rezemat de roata din spate a maşinii, cu ultimele puteri îşi aşeză braţele între corpul lui şi ploaia de lovituri.

            Sunau înfundat, n-aveau pic de ecou. Sunetele păreau să sfârşească la câţiva centimetri distanţă Dădeam cu ambele picioare şi înjuram, iar ăsta e un obicei prostesc din copilărie. De câte ori mă bat şi obosesc, încep să sudui. Şi-i dădeam cu Dumnezeii şi cu spiţurile în făţău. L-am luat de păr şi i-am dat un genunchi, poate doi, drept în oasele capului. Nu se mai putea apăra, braţele îi stăteau inerte pe lângă corp. M-am aplecat asupra lui şi am început să-i car pumni peste faţă. Am dat cinci, poate cinşpe' iar pielea de pe oasele degetelor începuse să-mi cedeze sub presiunea loviturilor. “De ce te văd mă seară de seară?” m-am surprins urlând la numai câţiva centimetri de urechea năclăită de sânge. Şi-am continuat să-i car serii de două stângi şi-o dreaptă peste cap. Sângele-mi şuroia din mâini şi se amesteca cu glodul şi resturile de frunze. Iar eu, eu nici să înjur nu mai aveam putere.

Într-un final m-am oprit. L-am scuipat şi am ţâşnit în picioare. Stăteam nemişcat şi încercam să-mi recapăt ritmicitatea respiraţiei. Îl urmăream cum zvâcneşte spasmodic trăindu-şi poate ultimele clipe. Şi-atunci am urlat, aşa cum nimeni nu mai urlase niciodată. “Ce cauţi tu mă în fiecare seară să ne minţi de la TV?” Şi am deschis portbagajul maşinii să-mi scot puşca de vânătoare...

 

 Ştirizde

 

             O vreme n-am zis nimic. Şi eu şi ea priveam aiurea. Ochii scrutau noaptea de după parbriz. Între noi, tăcerea aia plată, inertă şi complet difuză; liniştea în care parcă şi gândurile se flenduresc de colo-colo înfăşurate în vată. Apoi, ca şi cum ar fi renunţat la toată viaţa ei, schimonosindu-se, s-a întors pe jumătate către mine şi mi-a zis că acceptă. N-avea toţi dinţii în gură, manichiura era a unei femei de serviciu, iar hainele erau asemeni ziarelor mototolite şi-apoi întinse pe genunchi.

 Am şuierat un bine, cuvânt ce radia satisfacţie. Prea tare. Spart. Metalic. După care m-am scotocit în portofel, am scos banii promişi şi am plătit-o. Unde? - Am întrebat-o căutând deja în minte locul ideal. Mi-a răspuns clipind energic din ochi şi ridicând a lehamite o mână, că îi este perfect indiferent. Şi-apoi linişte. Doar ruliul continuu al cauciucurilor pe caldarâm. N-a durat mult. Doar câteva colţuri mai încolo, întunericul perfect.

Era un maidan prăfuit, uitat în spatele unor magazine. Uşi de metal şi voci estompate în spatele lor. Am coborât din maşină şi, instantaneu, mi-am intrat în rol. Aproape răstindu-mă la ea, i-am strigat să-mi arate tot ce poate, să-mi dea şi laptele supt din mă-sa. Într-un prim moment mi-a zâmbit gol. Dar imediat după, a fost o adevărată zeiţă. Ştia exact ce trebuie făcut. Fizionomii ciudate, priviri explicite, şi fragmente dintr-o viaţă demult uitată se succedau cu o uluitoare repeziciune. Bliţul lumina la intervale regulate, momente pentru care nimeni n-a plătit-o vreodată A făcut tot ce a fost omeneşte să mă mulţumească.

             După ce a terminat cu artileria grea, după ce şi-a epuizat şi ultimul lucru din suflet pe care-l putea exprima, a trecut la trivialităţi. Se trăgea de ţâţe, afişa atitudinea aia de vampă vulgară sau se ştergea cu dosul palmei peste buze ca şi cum tocmai terminase un scurt. Într-un final, epuizată, s-a lăsat pe spate şi, împingându-şi bazinul în faţă, şi-a ridicat, într-un gest reflex, tivul fustei minuscule pe care-o purta. A fost o mişcare similară celei făcute de ţigănci, atunci când îşi strigă uneia alteia prin pieţe: Linge-mi-ai pizda. Am văzut imediat prin întuneric că nu purta chiloţi. Aproape instantaneu, bliţul a luminat scurt. Alb absolut. Era acolo, proaspăt rasă, stâlcită şi zdrelită. Cu labiile lăbărţate, terfelităşi zbârcită ca o explozie mov liliachie. Arăta grotesc. Scârbos. Ca şi cum un nebun ar fi lipit un pumn de gumă mestecată între picioarele ei. Era o anomalie a naturii.

           Aşa cred că arată tumorile atunci când le faci un RMN. Apoi, dintr-o dată, un idiot a ieşit pe una din uşile ce dădeau în maidan şi văzându-ne, ne-a urlat să ne cărăm de acolo că va chema poliţia. Am alergat spre maşinăşi am fugit fără să privim în spate. Am gonit câteva minute în tăcere, după care ea a cerut să coboare. A aruncat peste umăr un - “Pentru banii primiţi am făcut destule” - şi dusă a fost. Eu eram stors. Terifiat de imaginea captată.

             Până în acel moment îmi imaginam că e oarecum amuzant să fii curvă. Că cel mai rău lucru ce ţi se poate întâmpla sunt mojicii, pulile prea mari sau bătăile ocazionale încasate de la peşti şi clienţi. Neajunsuri estompate de orgasmele zilnice la care ai acces, şi de faptul că ai job-ul perfect: faci ce-ţi place şi primeşti bani pentru asta. Imaginea aia spune însă altceva. În pizda aia lăbărţată eu n-am putut vedea decât traume abuz şi nefericire.

 

Fucked up

 

 

          S-a fumat. Am terminat cu bine, n-am păţit nimic. Ei, pe naiba n-am păţit. A fost exact aşa cum mă obişnuisem, epic! În plus, mi se subţiaseră vârfurile degetelor!!! M-am uitat atent la ele şi, cu cât le priveam mai atent, cu atât vârfurile degetelor piereau estompate în amalgamul înceţoşat aflat la câţiva zeci de centimetri, fix în capătul privirii. În jur totul părea diluat, subţiat, intens, rotund, nesfârşit şi, oarecum, putred. Da putred. Vedeai aşchii din lucruri plutind în aer şi-i simţeai uscăciunea fix în glanda pineală (locul unde Descartes localiza raţiunea şi sufletul). Aveam senzaţia că-mi pot înfige degetele - subţiri ca nişte andrele - în toate. La propriu. Puteam jura că, dacă aş fi vrut să mă sprijin de perete, mâna mea n-ar întâlni vreo opoziţie serioasă. Degetele ar şerpui printre spaţiile micronice. Şi, într-un mod inexplicabil, ca printr-o magie, s-ar regrupa miraculos dincolo de perete. Astfel încât aş fi putut atinge, cu vârfurile lor subţiri, frigiderul din bucătărie.

            Privind retrospectiv, nu ştiu cum de nu mă înspăimântau toate astea. Gândurile veneau toate încolonate de undeva din sudul îndepărtat şi rece. Iar eu, precum un mag, le potriveam cum ştiam mai bine, le aşezam astfel încât să nu existe spaţii între ele şi le trimiteam spre nordul confuz - locul unde se afla înţelegerea absoluto-deplină. Am mai tras un fum şi am realizat ce sete mi-era. O sete de se opăreau strugurii prin vii. Am citit cândva că Old Shatterhand şi Winnetou, atunci când au rămas fără apă în deşert, au dat foc la o pădure de cactuşi. De la fum şi căldura s-au format nori, iar peste câteva ore ploua torenţial. O ploaie dintr-aia mi-aş fi dorit. O ploaie de la facerea lumii. Şi apoi numa’ să bem şi să ne râdem. Întind mâna, apuc cu vârful degetelor lungi sticla de cola, beam cu gura direct prin stomac, şi preţ de câteva secunde lucrurile se aşează cuminte.

            Nu ştiu cum e în inima deşertului Atacama, dar la mine în sufragerie aveam în seara aceea nişte călduri de teracotă cu microunde. Aşa că, am dat-o pe bere, catralioane de litri de bere, râuri şi fluvii veneau unduindu-se să umezească uscăciunile de iasca din gurile hămesite. Aş fi făcut orice pentru hidratare. Simţeam cum mă devorează setea, o sete mută, şi cum îmi scapă simţurile de sub control. Apoi, exact ca atunci când depăşeşti bancul sonic. Cu un zgomot de tun ce trage în toate spaimele acestei lumi. Scapi în golul din tine. Locul unde gândurile n-au gravitaţie şi unde nici o părere de rău nu cântăreşte mai mult de o jumătate, dintr-o jumătate de sfert de gram. Aici, în golul din tine, îţi poţi depăna fracturile din conştiinţă şi vulcaniza regretele. Aici poţi înţelege de ce ai fost mojic atunci, dar şi de ce ai ratat vreo bunăciune. Apoi, după ce toţi musafirii pleacă, te-ntinzi la câţiva centimetri deasupra patului. Te înveleşti fără să te-acoperi, îţi spui în barbă că mai spart n-ai fost nicicând şi cazi într-un somn vecin cu delirul.

 

INTERVIUl

 

Ai fost un copil cuminte sau fumai chistocuri de la 8 ani?

      Fumez aproape de cand ma stiu. Cand eram foarte mic o faceam pasiv (amandoi parintii mei sunt fumatori). Imediat dupa ce m-am dezmeticit si am inceput sa chiulesc (iar in cazul meu aceasta se intampla de foarte devreme – in clasa a doua am stat intreaga zi pe un santier de langa scoala sa vad cum lucreaza o macara) a inceput si goana dupa chistoace. Ca o paranteza, in blocul in care am copilarit (10 etaje, 4 scari, circa 80 de copii pe scara de aproximativ aceiasi varsta) daca erai baiat si voiai sa “fii in rand cu lumea”, aveai cateva obligatii foarte clare. Trebuia sa joci fotbat, sa innoti si sa fumezi. Altfel riscai s-o incasezi destul de des, sa fii luat in balon sau sa nu ti se dea aproape deloc atentie. Intr-un cuvant erai catalogat ca “lache” sau ca “fetita lu’ mama” si aici se termina aventura ta in fata blocului. Ca o consecinta a acestei stari de fapt, prietenia mea cu tigarile s-a legat de foarte devreme. Cred ca pe la 12 ani fumam intr-un mod sistematic. Chistoace am fumat aproape de fiecare data cand nu aveam bani pentru tigari, adica foarte des.

Trebuie sa te impresioneze o poveste ca sa scrii sau inspiratia vine din imaginatie pura?

        Cred cu certitudine ca poti scrie numai pornind de la ceea ce te “impresioneaza”. Spun asta intrucat imaginatia poate functiona doar ca urmare a impresiilor adunate. Doar plecand de la cele care te-au impresionat candva poti broda fictiuni. Fara contactul nemijlocit cu realitatea, cu povestile adevarate, scrisul isi pierde, in opinia mea, mult din consistenta. Am pus impresioneaza intre ghilimele pentru ca nu este vorba despre una din impresiile obisnuite. Este vorba exclusiv de modalitatea ta personala de a rezona la anumiti stimuli. Se intampla lucruri in jurul tau, iar tu alegi, intr-un mod aproape inconstient cum le interiorizezi. Lucruri dincolo de care nu mai esti la fel. Situatii care, odata iteriorizate, schimba legaturi in chimia ta interna; trairi care-si lasa amprenta pe sufletul tau. Revenind la intrebare, eu scriu apeland la imaginatie, dar amalgamand intr-un fel intim fagmente din situatii traite.

Inspira “uratul” mai mult decat “frumosul”?

       Totul inspira. Lumea nu e decat o carte deschisa din care poti copia, fara grija ca-ai putea fi deconspirat. In alta ordine de idei, mie unul mereu mi-a placut uratul. Mereu am ales suspect din punctul asta de vedere. Mereu am preferat compania betivilor, lumii de la care nu pot asculta nimic. Mereu am mizat pe ciudat, evitand normalului fad si previzibil.

Care este declicul care te face sa scrii, indoiala sau razvratirea?

       Declicurile (ca-s mai multe) n-au o reteta anume. Te scoli intr-o dimineata si lumina arata diferit, atat de diferit ca te apuci s-asterni ce simti pe hartie. Sau simti o presiune interioara careia nu-i mai poti rezista. Or, ai o situatie careia trebuie sa-i raspunzi. Nu exista un raspuns unic, general valabil, la aceasta intrebare. Ultima data am scris pentru ca ma plictiseau teribil task-urile de la servici. Indoiala, razvratirea apar in cazul meu ulterior. Sunt fatete ale subiectului despre care aleg sa scriu, insa nu mobiluri interioare. La mine e vorba de ceva intim, personal. Ceva necuantificabil intr-o stare anume, de neprins intr-un nume.

Intelectualul ar trebui sa aiba o anume conduita, potrivita cu instruirea sa? Sau Mircea Badea este prezentul si viitorul?

       Indiscutabil Mircea Badea este Calea, Adevarul si Viata. De la Mircea Badea pornesc toate, si tot in el isi gasesc finalul. Eu cred ca de la un numar de carti citite in sus stii foarte bine cand esti mojic. Astfel, conduitele atesta intr-un fel implicit propriul status cultural. Povestea “conduitelor specializate”, in sine valorizate, apartine unor epoci demult apuse. Astazi, nimic nu ar trebui sa valorizeze apriori o conduita in detrimentul alteia.

Ce parere crezi ca ar avea Vlad Tepes despre Catalin Botezatu?

      Am citit prin Dilema ca termenul “smecher” vine de la germanul “schmecker”, care înseamnă degustător de vin. Cînd au venit primii degustători la noi, pe la mijlocul secoluluii XIX, ca să califice, să dea o notă Cotnariului sau Dragasaniului, toți taranii noștri s-au minunat: “Ia uite-i pe smecherii ăștia!” Or daca smecherii au ajuns atat de tarziu in Romania, sansele ca Tepes sa se intalneasca cu Botezatu, astfel incat Vlad Dracul sa-si formeze o parere despre personajul monden de astazi sunt extreme de reduse. Pe de alta parte sunt convins ca Tepes ar fi fost al naibii de cool in portrete daca-l avea pe Botezatu aproape. Imagineaza-ti un Tepes cu mustata ciuntita de un frizer pus pe inovat si atunci vei avea o idee asupra parerii lui Tepes, dar si un idiciu despre tratamentul pe care l-ar fi primit paiata asta pe vreme Dracului.

Crezi ca este posibil vreodata in Romania sa gasest o oferta de serviiciu care sa sune asa “Angajam absolventi de filosofie”?

      In primul rand a fi absolvent de filosofie nu inseamna mare lucru. Exista foarte multi absolventi de politehnica mai cititi decat absolventii mai sus amintiti. Pe de alta parte sunt convins ca, intr-un viitor habar n-am cat de indepartat, la interviul de angajare se va discuta putin si despre ultimele carti citite. Rapunsul este da, dar peste destul de multi ani.

Cum este perceputa ideea de moralitate in Romania?

      In mare, cred ca putem identifica doua modele. Plesu zicea intr-o conferinta ca “principiile morale sunt uneori cel mai inalt mod de a gandi al oamenilor care nu obisnuiesc sa gandeasca. Cand n-ai idei, faci rost de cateva principii si lucrurile merg de la sine”. Acesta este unul din tipurile de moralitate, moralitatea habotnica. Intr-un alt registru moralitatea este gandita intr-o acceptie foarte vaga, Moralitatea este acum doar principiul, legea la care facem apel atunci cand vrem sa justificam unele fapte in avantajul nostru. Acest principiu nu functioneaza cu aceiasi putere in toate cazurile. Cand te simti nedreptatit faci apel imediat la un principiu moral care condamna situatia in care esti. Cand esti insa pe cai mari uiti sa te mai raportezi la acest principiu. Acest al doilea tip de moralitate este, in opinia mea, si tipul cel mai des intalnit astazi.

Add comment


Security code
Refresh

Creeaza un cont sau autentifica-te!