Thu06222017

Last updateMon, 26 Sep 2016 7pm

Back You are here: Home Coltul de creatie Proza si poezie Ciprian Alexandrescu

Ciprian Alexandrescu

CiprianORTAC                           

 Mai întâi am simțit un curent pe la ceafă, eu n-am știut ce e, mi se răcise sudoarea pe sub cască, da' nea Titi, care era lângă mine, a aruncat lopata-n vagon și m-a tras după el. S-a auzit și-un vuiet și bang! într-o fracțiune de secundă, am simțit cum se-ncinge salopeta pe mine. Îmi sfârâiau obrajii și fruntea, iar pe gât, pe gât parcă-mi turna cineva ulei încins. Dita' explozia, măi băiete! S-a mai cutremurat pământu' vreo câteva secunde, eu stăteam trântit pe burtă, nea Titi era și el pe-o parte cu mâinile la față. După, a prăvălit un praf pe galerie, așa gros, că dacă dădeam din mâini înotam. Nu mai puteam să văd nimic. M-am pus în patru labe și m-am întins pe bâjbâite, să văd cum e nea Titi.

  Nu se auzea nici o vorbă, parcă ne era rușine să vorbim, dar, când am căscat gura de mi-au pocnit maxilarele și-am scuturat din cap, am simțit cum mi s-au desfundat urechile. În surdină rămăsese un țiuit, dar de auzit auzeam binișor acu'. Care gemea, care urla de durere, ce să zic, parcă era mai bine cu urechile înfundate. Îmi trăsesem helanca pe nas, ochii strâns închiși, zic, să stau așa, să se mai lase pulberea asta, când m-am trezit cu una-n rădăcina nasului. Zic„ 'Tu-i dumnezeii...!” și mi-am strâns nasu-n pumn. „ Țigane, ești bine, tată?” Era nea Titi, când s-a ridicat orbecăind,  mi-a tuflit un cot în nas. „Îs bine, bre, numa' nasu-i spart de mata” „Iartă-mă, țigane! Unde-s băieții?” „De-abia nimeresc să-mi duc mâna la față, bre, nu se vede nimic, da' se-aude cum se vaită urecheatu' de Chiriac. Mai nainte tușea Mitu, cred. Mă, băieți! Ne auziți? Unde sunteți?” Nu se mai auzea nici dracu'. Am mai stat câteva clipe, când prin ceața de praf a-nceput să se zărească o pânză de lumină, da' vag. Se vedea tot mai bine, venea spre noi. „Ei sunt” zice nea Titi. Ei erau, veneau cu măști de gaze pe față. Ne-a întins urecheatu' de Chiriac și nouă câte-o pereche. Urecheatu' avea niște pete pe cap, din loc în loc. Nu avusese casca în momentu deflagrației. Ne-am pus în fund și-am așteptat să se mai limpezească prin-mprejur.
        - Și, nu murise nimeni, domnule Anton?
       - Nimeni, băiete, nu murise nimeni. Doar atât că eram toți pârliți și tuciurii, parcă eram negrii de ăia, din Africa. Ne-am scos măștile când s-a lăsat pulberea. Urecheatu' ne făcea semn să-l ajutăm, săracu' avea urechile pârlite rău și i se lipiseră curelele de cauciuc de tâmple. Am încercat să -i scoatem masca cât mai ușor, da' săracu' a-nceput să urle de usturime. Am scos din geantă un bidon cu apă de i-am spălat rănile. Îl ustura și mai rău. Nea Titi zice „Lasă, Chiriac, că poate-ți rămân urechile mai mici.” Urecheatu' vroia să râdă dar nu putea, că-l ustura pilea arsă de pe față.
        Mitu era mai dolofan, mai bucălat. Suflu' exploziei nu l-a trântit, dar în fugă s-a-mpiedicat și-a căzut în barbă. Era julit de ziceai că s-a dus la bărbier și bărbieru' era orb. „Cum ieșim de-aici?” întreabă Mitu. Atunci parcă ne-am trezit. Parcă nu ne mai venea să râdem. În urma exploziei se prăvăliseră-n galerie vreo cinci rabe de pămât. Eram împiedicați să ieșim la suprafață pentru moment, da', bine, atunci am crezut că pentru totdeauna, nu știam cât din galerie s-a prăbușit, asta am aflat după ce-am săpat. La urecheat i-au dat lacrimile pe la coada ochiului. Eu tremuram ca varga. Mai văzusem eu așa ceva până atunci? Nu, nu mai văzusem. Nea Titi, mai moșneag, mai experimentat, zice „ Stați mă, băieți, liniștiți! Ne scot ăștia, acuș de-aici. Da' mai stăm puțin să ne tragem și noi sufletu', după care ne-apucăm de săpat. Tre' să eliberăm galeria cât mai repejor. Ăia de afară, noi de-aici. Să verificăm dacă avem târnăcoapele și lopețile întregi și-i dăm bătaie!” Eu mai neîncrezător „Bre, da' dacă ăștia de-afară nu știu de noi? Poate s-o apuca de săpat după ce-o să vadă că n-am ieșit noi din tură” „Băi, țigane, am treizeci și cinci de ani vechime în mina asta. Crezi tu, că nu știu ce fac ăia afară? Plus că mai sunt două galerii la care se lucrează, sper că ăia de-acolo n-au pățit nimic. Vă dați seama voi, că suflul exploziei s-a simțit până la gura minei? A ieșit pulberea afară, ca fumu' prin nările balaurului. Da' asta nu-i nimic, în treizeci și cinci de ani în mină am tras multe, da' n-am lăsat nici lopata, nici târnăcopul jos de frică. Așa se-ntâmplă când scorbelești pământu', când îl sfredelești ca pe-o conservă, se mai cutremură, mai dă câte-un vânt... . Acu' a strănutat un pic.”
        Am tăcut. Parcă mă mai oprisem din tremurat. Ne-am ghemuit toți patru, ne-am scos haleala și-am mâncat. Pe Chiriac tot îl ustura, se strânsese pielea pe față și nu putea mesteca mâncarea. Mitu și-a scos din geantă o cremă, de se dădea cu ea pe mâini. A luat frumos o mână de cremă și l-a dat pe ăsta, pe arsuri. Parcă clefăia mai ușor așa.
       Era unsprezece și-un sfert, când ne-am apucat iar de săpat, doar că acu' săpam să ieșim din propiu' mormânt, nu ca să-i străpungem măruntaiele preamăritului. Eu, nea Titi și Mitu dădeam la târnăcoape, Chiriac dădea la lopată. Am dat așa la târnăcop vreo oră. Când m-am uitat la ceas, am trântit târnăcopul și m-am pus în cur. „Mai ieșim pe dracu de-aici, bre, nea Titi! Unde mă-sa m-ai adus să muncesc? Murim ca peștii pe uscat, sufocați aici!” Nea Titi iritat „ Bă, murătură, săpăm de-o oră și deja faci ca toți dracii. Ia vezi! Sapă cum sapi după cărbune! Nu te gândi că sapi să scăpi de-aici, gândeștete că nu s-a-ncheiat ziua de lucru. Dacă nu era beleaua asta, tot aia făceai, săpai. Așa că tacă-ți fleanca, că te scutur de nu te vezi!” Mitu și el măcinat de gânduri, zice „ Bre, nea Titi, săpăm, nu zic să nu, da' parcă-i mai a dracu' când te gândești că poți să crăpi aici”. Atunci s-a mai înmuiat și nea Titi „ Bine bă, mai stăm un sfert de oră, ne odihnim ciolanele și ne-apucăm iar după. Facem pauză la fiecare oră ca să ne odihnim de-acu'”.
        Ne-am odihnit un sfert de oră, cum a zis moșneagu'. Chiriac săracu nu mai zicea nimic. Când îi ziceam să stea, stătea, când îi ziceam să dea la lopată, dădea. Și-așa am făcut în vreo trei rânduri, stăteam cu ochii pe ceas și când se făcea ora strigam „A trecut o oră, gata, pauză!” asta până s-a enervat nea Titi și știi ce-a făcut? Ă? Ia, întreabă-mă, ce-a făcut!?
       - Păi, spuneți, ce-a făcut?
       - Zice „ Bă, țigane, tu vrei să mă omori înainte de vreme! Ia, dă ceasu' ăla! Da' stai cu ochii pe el, de parcă ai lucra la radio și dai ora ezactă.” „Exactă, bre, nu ezactă” „ Urecheatule, da' nu te mai ustură urechile, altă treabă n-ai, decât să mă înveți pe mine să vorbesc. Ia uite, domnule, cine se dă citit! Țigane, dă ceasu' că n-am glumit.” „Na, bre, ia-l!” „Da', de unde-l ai?” „Din târg.” „Bun, dacă era de la taică-tu sau de la mă-ta, nu făceam asta, așa, îți iau altu' după ce ieșim de-aici.” L-a pus jos, a luat târnăcopu' și i-a dat una de l-a-nfundat în pământ. De-atunci nu mă mai uit la ceas cât îs la muncă.
        După asta, ne opream când ne zicea el, nu mai sufla unu, cu toate că eram terminați și de oboseală și de frică, cu gându' că n-o să mai ieșim vii de-acolo. Și ce crezi, am ieșit în ziua aia? Ia, spune! Am ieșit?
        - Păi, nu știu, ați ieșit?
      - N-am ieșit tinere. Ăia de-afară lucrau în schimburi. Au săpat toată noaptea. Într-un târziu, noi ne-am oprit. Nu mai aveam aer să respirăm. Ne-a zis nea Titi „Băieți, gata, noi am făcut destul. Să ne scoată, dă-i pe mă-sa! Dacă mai facem efort, murim sufocați” Am stat toată noaptea și-am așteptat. Mai băteam în vagoane din când în când, ca să ne-audă ăia, că n-am murit. Înainte cu vreo două ore să ne scoată, Chiriac a-nceput să plângă săracu', că nu mai are aer, că se sufocă, că nu ne mai scoate nici dracu'... m-a făcut și pe mine să plâng. Pe Mitu îl mai zgâlțâiam din când în când, că ni se părea că nu mai mișcă. Ne luase cu frisoane. Nea Titi zice „Mă, băieți, nu disperați c-o să ne scoată. Țigane, pe tine când te-am luat la mine, când s-a prăpădit taică-tu de tuberculoză și-ai rămas orfan, mi-am zis așa: las că-l iau la mine, să aibă și Viorel a meu cu cine să se ia, că săracu-i hadicapat și nu poate să meargă pe picioarele lui, are și de tine cine să se-ngrijească, că ai văzut, nevastă-mea, Nușa, e femeie sufletistă. Plus că am zis să am și eu, pe unu' care merge, care să poată să meargă la muncă cu mine, să trudească cu mine. Păi eu aș fi dat orice să fi putut merge și Viorel a meu, să fi simțit și el pământu ăsta lutos sub picioare. L-aș fi lăsat să vină cu mine-n mină, numa' să fi fost el sănătos, să alerge și el ca toți copii. De multe ori mi-a zis «Tată, ce n-aș da să fiu ortac!»” N-am mai bocit nici unu'. Eram amețiți de cap, dar am stat cuminți, până am văzut lumina de pe căștile ortacilor, străpungând, ultimu' perete de pământ ce ne despărțea.
       - Asta a fost prima mea zi de muncă, dacă tot m-ai întrebat. De-atunci, toți trei, eu, Chiriac și Mitu, scorbelim pământu' ăsta. Nea Titi a murit, după doi ani, înainte să iasă la pensie. Avea și el probleme cu plămânii.
       - Da, interesantă poveste aveți domnule Anton! Și periculoasă.
      - Da', păi, am trecut prin multe. Ș-acu, înainte să ies și eu la pensie, că mai am cinci ani, vor să-nchidă. Păi i-am zis la domnu' director „Don director, eu vreau să sap, eu sunt ortac, altceva nu fac. Eu sunt una cu pământu' ăsta, negru. Eu dacă mor, mai bine mor acolo, că dacă mă-ngropi în cimitir la doi metri, e ca și cum m-ai ține-n casă. Acolo vreau să sap, acolo vreau să mor. Eu sunt ortac.”

 

Interviul


1. Care a fost evenimentul sau contextul care te-a inspirat să scrii pentru prima dată?

       Prima oară am transcris o poezie și mi-am însușit-o. Astfel, am aflat că profesorii nu sunt dumnezei, ci doar niște muritori care acumulează cunoștințe la fel ca și mine. Eu crezusem de fapt, că ei s-au născut cu un soi de enciclopedie în conștient. Când am început să scriu ce mi-a trecut prin cap nu am mai avut curajul să arăt cuiva. Nu am nici un fel de înclinație în a scrie poezie. Foloseam cuvinte simple, cum de altfel folosesc și acum în proză, doar că proza e altceva. Îmi oferă un spațiu de-ajuns, deocamdată, pentru ceea ce doresc să transmit.

2. Cât din spaţiul tău intelectual îl ocupa pasiunea pentru proză scurtă?

       Prea puțin. O activitate scriitoricească impune anumite sacrificii, iar eu nu sunt pregătit să mi le asum. Acum nevoia de bani, îți face un program de la care nu poți devia. Plus că nu pot scrie, așa, doar de dragul de-a scrie. Dacă textele mele nu sunt citite, înseamnă că am irosit timpul. Eu nu scriu doar pentru mine. Cine afirmă acest lucru, vă asigur că minte cu nerușinare. Nimeni nu scrie manuscrise întregi, doar pentru ca în cele din urmă, acestea să rămână zăvorâte în vreun sertar. Nu merită orice gând să fie notat pe foaie. Am văzut multe texte care exprimă stări de moment. Acestea îmi displac. Eu vreau ca stările de moment să fie legate de persoane de evenimente și nicidecum să fie suspendate într-o amorțeală penibilă. Poate și din această pricină, mulți au renunțat să mai citească. Nu toată lumea e pregătită să guste astfel de texte. Și pe bună dreptate, omul e făcut pentru aventură. Însăși existența sa e o aventură. Pentru stări de moment, există poezia. Eu las poeții să-și facă treaba, nu le iau pâinea încercând să las câteva strofe fără rimă.

3. De ce proză scurtă şi nu roman?

       Nu mă simt pregătit să lungesc vorba. Dar cu siguranță o voi face la un moment dat. Câteodată simt nevoia să mă arunc în mijlocul vieții unui personaj imaginar și să nu-l slăbesc până la finalul unei etape, sau - de ce nu? - Chiar până la moartea sa, însă imediat constat că nu voi fi capabil să întrețin focul până la capăt. Nu vreau să cad în penibil. Plus că romanul, din pricina unora, e perceput de multă lume ca fiind ceva facil, ceva la îndemâna oricui. Am mai spus-o și mai devreme, dar simt nevoia să repet: nu orice gând merită a fi notat pe foaie. Bine, putem nota orice, dar acele lucruri să rămână un secret. Un fel de rușine de care nu trebuie să se rușineze și altcineva. Altfel tăiem pofta cititorilor și a celor care chiar merită să fie citiți, pofta de a scrie. Așadar, un roman își are rostul, statura și importanța sa, dar trebuie încropit doar când focul e bine întreținut și capabil să pârjolească totul până la capăt. Deocamdată calitatea flăcării mele e la nivelul unei brichete chinezești. Nici măcar a uneia Zippo.

4. În scrierile tale sunt creionate numeroase personaje exotice, ce stă la baza acestei atracţii?

       Am considerat că e firesc să abordez personajele în mod egal. Natura omului e aceeași oriunde s-ar afla. Omul va fi mereu un luptător, sau un laș. Un supraviețuitor, sau o victimă sigură. Omul iubește, ori urăște indiferent de rasă, religie, sau nivel intelectual. Am primit și astfel de reproșuri, că „De ce nu te ocupi de plaiurile noastre? Avem atâta material aici, încât ai putea scrie în neștire!” Scriu, nu zic că nu scriu, dar dacă nu mai schimbi peisajul din când în când, riști ca personajele tale să fie percepute de către cititor ca fiind aceleași de fiecare dată, dar într-un alt context. Peisajul îi poate schimba fizionomia personajului, dar nu și caracterul. De aceea nu cred că neglijez pe cineva anume, atâta timp cât pun oamenii pe același postament. Asta ar trebui să facem fiecare dintre noi, diferențele dintre noi nu sunt de fapt decât niște linii imaginare care străbat Terra. Le-am numit longitudine și latitudine. Francezii au scandat „Liberté, égalité, fraternité!” Au scandat bine, doar că „liberté” e doar o iluzie. Omul, cum este el construit acum, nu e pregătit pentru a acorda oricui libertatea. Pentru libertate trebuie să ne sacrificăm trupul. Un lider sectant te-ar îndemna să-ți iei viața. Eu le spun credulilor, că libertatea trebuie lăsată pe mâna științei. Pentru unii e prea complicat să gândească astfel lucrurile și le e mai la îndemână un brici, o funie, un tren ori vreo clădire, pentru a câștiga libertatea. Repet: când tehnologia ne va permite să nu mai fim dependenți de această planetă, atunci vom putea vorbi de libertate. Sau mai simplu, ar fi să ajungem la un așa nivel, încât conștiința să fie capabilă să se desprindă de trup, fără a fi lezată în vreun fel de nici un complex. Dacă eu așa văd lucrurile, cum altfel să fie personajele mele?


5. În “Ortac” acțiunea se petrece în mină, este mai atractiv literar întunericul decât lumina?

       Nicidecum. În „Ortac”, lumina e la fel de importantă ca și aerul. Reprezintă salvarea ortacilor. Când ultimele târnăcoape au sfărâmat zidul ce se postase în calea lor, primul lucru care i-au convins că sunt salvați a fost dâra de lumină care pleca din fruntea ortacilor salvatori. Întunericul nu e atractiv, ci doar un mod de a întări ideea de blocaj, de supunere. Un mod de a crea suspans. Când privim un film horror, de fiecare dată așteptăm să se aprindă lumina. Lumină îți dă siguranță și poți răsufla ușurat. Ce-ar fi Universul, dacă nu ar avea și câteva pete de lumină? Un abis, un infinit de nimic. Literar, cele două merg, mereu, mână-n mână.

6. Dacă ar trebui să scrii povestea unui apatrid, unde l-ai localiza?

       Din punctul meu de vedere, un astfel de personaj ar fi un infractor, ori un om al viitorului. Dacă aș încerca, mi-ar fi la îndemână să aleg o plantație de canabis, pe nu știu ce peninsulă și aș anima-o cu vreun răzvrătit.

7 Cat de interesaţi sunt oamenii când află de talentul tău?

       A ajuns cu siguranță și la urechile tale cazul Sabinei din Covasna, eleva cu bentiță tricoloră. Fetița într-adevăr a acționat responsabil. Orice român ar trebui să crească, să trăiască cu tricolorul în suflet. Totul a fost frumos până când Sabina a fost invitată la unul dintre posturile de știri. Cineva a încurajat-o prost. A fost întrebată la un moment dat „Ce pasiuni ai, Sabina? Cu ce anume îți ocupi timpul liber?” Sabina a răspuns, cum nu se poate mai sincer, „Facebook. Facebook-ul îmi place cel mai mult.” Cel care îi adresase întrebarea încerca să o dreagă cumva „Dar, probabil citești... ce ți se dă la școală... sau?” „Nu, nu prea citesc. Ne mai dă de citit în vacanțe, dar nici atunci nu prea...” Acum, întreb eu. Cât de interesați sunt oamenii când află de talentul meu? E clar, că cei interesați vor fi tot cei apropiați mie, ori cei care au pasiuni comune cu mine. Din nefericire nu sunt atât de mulți pe cât mi-aș dori. Cine știe? Poate se vor mai schimba lucrurile în timp. Eu sunt abia la început.

 
8 Ai un grup de prieteni cu interese comune?
 
           Da. În mediul virtual. Acum, asta e casa noastră.

Add comment


Security code
Refresh

Creeaza un cont sau autentifica-te!