Fri09222017

Last updateMon, 26 Sep 2016 7pm

Back You are here: Home Coltul de creatie Proza si poezie Bogdan Bagu

Bogdan Bagu

   Bogdan                                                   Înzăpezit

       A fost frumos la început. Veniserăm 7 oameni iniţial la cabana unchiului meu în munţii D...
       Fiind singurul care nu avea obligaţii în oraşul de baştină, am decis să mai stau o zi să încerc să las în urmă toate gândurile negre şi toate răutăţile care nu mi-au dat pace în ultima vreme.
      Cred că acum cinci zile a început totul. Exact când ceilalţi au dispărut după liziera pădurii care înconjoară cabana. Au plecat pe la prânz. Abia mă aşezasem la o masă şi îmi aprindeam o ţigare când am văzut cum se face din ce în ce mai întuneric. Ştiam ce urmează; una dintre faimoasele furtuni de iarnă ale zonei în care mă aflam. Un viscol teribil, care niciodată nu aduce nimic bun. Lasă în urmă numai copaci falnici şi drepţi rupţi uneori chiar de la mijloc; case zdrobite de tone de zăpadă sau dărâmate de foarte nepământeana forţă cu care loveşte pereţii această abominaţie. M-am cuibărit năpădit iarăşi de gânduri de disperare punând în balanţă două idei la fel de nebuneşti: dacă să aştept să se termine urgia, sau să mă aventurez în pădure şi să fug cât mai repede înspre satul cel mai apropiat. Ar fi fost un drum de doar două ore, poate 3 pe vremea asta. Am optat pentru prima variantă, întrucât este foarte uşor să te pierzi vara în pădurile acestea, darămite în mijlocul iernii carpatine. Tot luptându-mă cu mine, am aţipit. Un somn îngrozitor. Un vis în care înotam într-un ocean mov clocotitor şi mereu ameninţat de câţiva albatroşi roşii care parcă râdeau de decizia mea de a nu-mi accepta soarta.

      Un trosnet teribil m-a făcut să dărâm fotoliul pe care stăteam, cu mine cu tot. Brazii care rezistaseră atâţia ani, se încovoiau şi trosneau parcă încercând să-mi spună că se apropie al doisprezecelea ceas şi ori plec în secunda următoare, ori îmi accept soarta. Chiar se unduiau înspre cărarea care duce înspre sat, singura cale de acces. Dar eu, fire încăpăţânată, am decis să nu mă răzgândesc şi să-mi duc planul de a aştepta o vreme mai bună la final.
       Mi-am aprins o ţigare, am răsfoit o carte de voiaj şi într-un final m-am culcat.
     M-am trezit când ceasul de pe perete bătea ora 9. Trezit este mult spus; am stat cu ochii închişi şi cu respiraţia întretăiată, parcă aşteptându-mă să nu mă trezesc. Într-un final mi-am făcut curaj, ba chiar m-am admonestat uşor de ideile mele copilăreşti şi am privit în jur. M-am frecat la ochi. M-am uitat din nou. Mi-am tras două palme. Am început să vorbesc cu mine din ce în ce mai tare. Somnul în care mă aflam, se părea că nu îmi dă pace. Într-un final, am căzut din pat. Nu, nu dormeam!
      Eram pur şi simplu cufundat într-una din cele mai adânci şi lugubre bezne pe care mi-a fost dat vreodată să văd. Am văzut beznă. Am văzut întunericul... Am văzut nimicul. Certitudinea că trenul a ajuns în ultima staţie, şi mai trebuie să aştepţi un pic până să poţi cobora definitiv din vagon.
      Am bâjbâit după lanterna. M-am apropiat de fereastră şi cred că am izbucnit în râs de gluma pe care mi-o juca natura. Întunericul nu era pricinuit de vreo eclipsă cum mintea mea şubrezită în ultimele câteva minute încerca să-mi spună. O masă compactă, dar totuşi nu destul de grea încât să spargă sticla, bloca orice contact cu exteriorul. Am încercat să ascult dacă se petrece ceva pe afară. Cu excepţia ticăitului ceasului de pe perete, nu desluşeam nici un alt zgomot. O tăcere de... nu, am refuzat să mă mai gândesc la acel cuvânt. La finalul inevitabil al tuturor. Locul în care marele egalizator ne pune pe toţi la păstrare pentru ultima zi a ultimului veac.
      Gândindu-mă să economisesc bateriile, am aprins o lumânare. La lumina ei gălbuie am încercat să mă pun în ordine. M-am mai pălmuit de câteva ori, am fumat şi ultimele ţigări şi mi-am strâns ultimul dram de curaj şi sănătate mintală pe care îl mai posedam şi am pornit îndârjit către uşă. Clipa adevărului. Îmi aminteam de spusele unui prieten care susţinea că viaţa este extrem de simplă. Întotdeauna avem două opţiuni. Pe cea bună şi pe cea care ne apropie sfârşitul mai repede. Din ce categorie va fi decizia mea de a deschide uşa? Poate că încercând să mă salvez, voi fi zdrobit de miile de tone de zăpadă aşezate cuminte în troieni de cine ştie câţi metri înălţime. Poate că peretele cu uşa este singurul neînzăpezit. Poate vântul a bătut din partea opusă acestuia. Poate...
      Am închis ochii, am tras adânc aer în piept, am deschis cu încetinitorul uşa şi am dat-o de perete, în continuare cu pleoapele strânse. Nu se întâmplă nimic. Nu simţeam nici un curent de aer, dar nici nu căzuse o masă năucitoare de zăpadă peste mine. Am întredeschis ochii şi am început să plâng şi să râd în acelaşi timp văzând un perete compact, drept, fără nici un defect, de parcă era făcut de o mână de om, stătea imperturbabil la doar câteva palme de faţă mea.
      M-am aşezat în fata călăului meu tăcut şi inimpresionabil. Cu o voce din ce în ce mai nesigură, am început să fac un inventar al obiectelor cu care aş putea să sap. De ce să sap? Dacă nu reuşesc decât să îmi grăbesc soarta inevitabilă? Dacă sap un tunel doar pentru a fi strivit de infinite particule de zăpadă? Mai bine rămân înăuntru şi să aştept să se întâmple ceva.
      Părticica luptătoare din mine, bucata alungată într-un colţ al cutiei etichetată "Disperare" care se chema mintea mea, începea să reia controlul, încet dar sigur. Atenţia mi-a fost atrasă de lopată cu care curăţam şemineul, acuma îngheţat şi înfundat, de cenuşă.
      Mi-am luat această sabie de cupru şi am început să mă lupt cu înverşunare cu dragonul alb şi tăcut care îmbrăţişase cu aripile-i îngheţate casa.
      M-am decis ca începând de acum să îmi notez toate acţiunile, în caz că nu voi ieşi de aici. De ce, nu sunt exact sigur. Poate doar ca să îmi păstrez o anumită ordine în gânduri.
      Este ora unu după-amiaza. Sap în sus. Logic ar fi că acoperişul să fie cel mai apropiat de aer. Trec de nivelul ferestrelor. Ajung la acoperiş după 2 zile de vorbit cu mine şi cu lopata mea. La un moment dat, nemaiavând nici un punct de sprijin, mă opresc din încercarea de a părăsi acest loc pe cale ascendentă. Pe măsură ce înaintăm am observat că cu cât avansez în altitudine, cu atât zăpada este mai afânată şi astfel mai periculoasă pentru scopul meu.
     Întors la siguranţa relativă a colibei de bârne, mi-am refăcut planul. Dacă sap orizontal, la un moment dat o să ajung la pădure. Pădurea are copaci imens de înalţi. Logica îmi spune că la un moment dat o să ajung la suprafaţă.
      Ceasul nu mai ticăie. S-a oprit în mod subit a treia zi în care mi-am început munca istovitoare de tunelist. Înaintez cu greu şi cu teamă. În rarele momente în care mă întorc să mănânc mă gândesc totuşi de unde mai este atâta aer încât să pot respira în balonul acesta de omăt. Nu găsesc nici o explicaţie.
      Am ajuns la un moment dat la ceea ce fusese cu câteva zile înainte şopronul. Acum era o grămadă de lemne subţiri şi rupte. Era de aşteptat. Aceasta improvizaţie de construcţie fusese asamblată în grabă şi era mult mai prost îngrijită decât casa propriu-zisă, care era făcută din bârne groase şi cu o fundaţie de pietre de râu prinse cu ciment.
     Cu această nouă descoperire au pierit multe raze de speranţă. Îmi este absolut imposibil acuma să mai fac rost de o lopată mai bună pentru săpat. Cei câţiva litri de gaz de acolo, cu care aş fi putut foarte uşor să pornesc un foc nu îmi mai erau accesibili.
      Mă întorc înăuntru. Curăţ cât de multă zăpadă pot din şemineu. La un moment dat încetează să mai curgă mici cascade albe înăuntru. Probabil la suprafaţă ieşise soarele şi începuse să topească din zăpadă, iar noaptea tot ce se încălzea ziua se transformă în gheaţă. Fac un scaun surcele, pun nişte ziare sub ele şi încep un foc mic şi dătător de un fum înnecăcios.
      Au trecut câteva ore. Fumul umple camera din ce în ce mai rău. Apa începe să se prelingă pe pereţii şemineului. Este o chestiune de ore, poate minute până să se stingă şi focul. Privesc cu interes să văd cât mai poate. La un moment dat, cu o bufnitură subită, camera se umple pe jumătate cu zăpadă şi bucăţi de gheaţă. Pe semne că din cauza căldurii, se formase un spaţiu în sus care la un moment dat, tot lărgindu-se nu a mai avut puncte de sprijin şi s-a prăvălit tavanul acelei peşteri create în nămeţi.
      Cu ultimele puteri mă apuc să mut zăpadă dinspre locul în care nu demult se jucau flăcările. O răspândesc pe suprafaţa podelei. În mod sigur că se va topi.
      Câte ore, sau zile, de la începutul acestei tentative care mi-a terminat şi ultimele rezerve de energie or fi trecut? Pe jumătate îngheţat, pe jumătate sufocat de căldură, simt un curent de aer. Cad într-un somn adânc, lungit cu faţa în sus şi înghiţind cât de mult aer pot.  Visez un val portocaliu care mă încălzeşte şi mă poartă înspre locuri cunoscute, dar totuşi noi.
      Înfăşurat într-o mantie de mătase din aceeaşi culoare plutesc peste munţi înalţi, peste păduri vechi şi văd cum încet, încet firicele verzi de iarbă răzbesc să îşi ivească capul de sub giulgiul alb care le-a acoperit mult timp. Pârâurile fierb în lupta lor cu pietrele care li se pun în cale. Nici o ţipenie de om. Doar un iepure, alb şi el, scoate uşor botul din vizuină şi îşi freamătă nările parcă sorbind cu nesaţ razele soarelui aproape uitat. Lumina portocalie se face din ce în ce mai puternică. Îmi arde ochii. Mă împiedică să respir.
      Mă trezesc brusc, lovindu-mi fruntea de partea superioară a focarului şemineului. Lumina portocalie din vis, în realitate, nu era decât cea mai frumoasă scena pe care mi-a fost dat s-o văd în întreaga mea viaţă. O rază de soare se proiecta exact pe locul în care cu câteva secunde înainte îmi ţinusem capul când am adormit.
      Mă repun în poziţia de mai devreme şi privesc în sus. Nu aş putea să estimez câţi metri erau până la lumină. În mod sigur mai mult de zece. Şi totuşi, aveam aer. Nu puteam acum decât să încep să îmi recapăt speranţă. În mod sigur, ceilalţi care plecaseră înainte să înceapă urgia, văzând că nu dau nici un semn de viaţă atâtea zile, s-au îngrijorat şi au alertat autorităţile în legătură cu dispariţia mea.
     Valuri de bucurie mă cuprindeau cu frenezie când mă gândeam că deşi luasem decizia greşită de a pleca, am fost constrâns să rămân pe loc de... soarta? Cine ştie? Podeaua începe să se umple, cum era şi de aşteptat, cu apă de la zăpadă topită. Îmi strâng ultimele provizii şi le pun cât mai sus pentru a nu se uda. Mă schimb în nişte haine uscate, la fel, mă pun şi pe mine cât mai departe de apă şi mă apuc de aşteptat.
     Aici se sfârşesc însemnările acestui condamnat la carceră îngheţată, aşa cum au fost ele publicate în ziarele vremii. Povestea însă nu are un sfârşit fericit. Într-adevăr prietenii gazdei s-au alarmat când au văzut că nu primesc nici un semn din partea acestuia. Autorităţile au intervenit prompt şi cu multă muncă au reuşit să ajungă la el. Stătuse singur trei săptămâni. Când l-au găsit, arătă cu 50 de ani mai bătrân şi era cu mult mai slab decât s-ar fi aşteptat cineva. După câteva zile de luptă destul de înverşunată, dar pesemne prea grea pentru organismul său măcinat de imposibila experienţă prin care trecuse, cu o boală de plămâni, a fost externat din spital şi dus acasă, pentru a-şi pune lucrurile în ordine înainte de finalul inevitabil.
      Probabil că a părăsit lumea asta pe un val mătăsos şi portocaliu, zburând o ultimă dată peste peisajele pe care le iubise toată viaţa lui, până a ajuns la o lumină prea orbitoare pentru ochii noştri de muritori şi a trecut la cele eterne. 
 

                              

 

                                                                     Joia

 


    Îşi strânse uşor ochii şi-şi încruntă un pic sprâncenele când deschise uşa localului. Nu că ar fi fost prea lumină înăuntru şi afară prea întuneric. Doar că razele soarelui de după-amiază, reflectându-se în diverse sticle, oglinzi şi alămuri, făceau ca lumina să pară mult mai concentrată, asemenea unor fascicule selenare străpungând o gaură dintre nori, prin lentilele ochelarilor săi murdari de praful străzii.
    Se aşeză la barul din lemn negricios, fără îndoială închis la culoare ca urmare a miilor de degete care s-au odihnit pe tejgheaua înaltă. Eu aş fi pus o căptuşeală purpurie sau albastru-regal dacă era barul meu, se gândise când a văzut că acea culoare închisă care măţuia tejgheaua nu numai că arată murdar, dar chiar era un pic prea lipicioasă, chiar şi pentru coatele roase ale muşteriilor veniţi de prin străzile mahalalei.
    Omul din spatele barului moţăia liniştit sprijinindu-şi bărbia pe dosul palmei, care, la rândul ei, zăcea murdară şi umflată pe un borcan închis cu murături kaki înăuntru. Uite un adevărat totem indian, se gândi după ce îşi şterse ochelarii de mizeriile străzii prăfuite.
    Un mic gândac roşu de bucătărie descria arabescuri pe suprafaţa mizerabilă a tejghelei. Clientul îşi aprinse o ţigare şi îl privi amuzat şi scârbit în acelaşi timp. Gândacul acum mergea ţintă spre borcanul-suport al zeului slinos al şandramalei cu etaj pretenţios denumită "Cuirasatul". Îi trecu omului din spatele tejghelei peste degete şi îi intră în mânecă. Omul scoase un grohăit vesel, că de purcel care îşi primeşte laturile şi un zâmbet tâmp şi fericit i se aşeză pe faţa-i prea roşie şi prea umflată şi prea nebărbierită.
    Gândacul, pesemne dorind să simtă iarăşi aerul înnecăcios şi plin de izuri grele din încăpere, ieşi prin gulerul omului care bulbucă de-odată ochii, scăpă o râgâială sonoră urmată de un foarte popular blestem legat de ochii, lumina şi viaţa oricărui individ nefericit îndeajuns de a-l fi trezit aşa brusc. Se plezni cu putere peste favoriţii de berbec care îi împătrăţeau şi mai mult faţa oricum prea colţuroasă şi mai scapă un râgâit melodios de data aceasta.
    -De cât timp eşti aici? îl întrebă pe client cu o voce prea cristalină pentru un om cu aspectul său şi mai ales abia trezit din somn. Bună ziua şi dumitale, cinstite hangiu, replică clientul cu o mină de parcă ar fi văzut un şobolan devorat de viu de către o pisică.
    -Imi cer scuze, domnul meu... se fâstâci barmanul ştergându-şi întâi gulerul murdar de resturile de gândac cu o batistă roşie, apoi mâinile de dosul pantalonilor. Ştiţi, continuă el, societatea asta de muncitori la docuri, infractori şi alte elemente binecuvântate ale sfântului şi curatului nostru oraş cam aşterne colbul uitării asupra celor mai elementare bune maniere ale oricărui om destul de inoportunat de soartă pentru a rămâne mai mult de zece ani pe aceste însorite meleaguri mlăştinoase totuşi pline de praf. Încă odată, vă prezint sincerele mele scuze, domnule.
    După ce îşi ridică colţurile gurii în ceea ce el numea zâmbet, iar cei ce nu îl cunoşteau grimasă de superioritate, clientul vorbi:
    -Scuzele dumitale se acceptă. Spune-mi, te rog, cum de un individ cu un fir al vorbei atât de elaborat ca al domniei tale serveşte la tejgheaua acestei anticamere a Iadului? Cu un licăr de fericire în ochi că are cui să îşi verse prea-plinul de amar din paharul vieţii sale, hangiul, pentru că pe lângă băuturi spirtoase şi bere de o impuritate scandaloasă, mai oferea şi camere cu noaptea, la etaj şi ceea ce persoane care nu au un gust prea elaborat al preparatelor culinare puteau denumi o masă pe cinste, începu să povestească. Istorisirea sa se rezumă la clasicele întâmplări care îl duc pe om la marginea societăţii şi la buza prăpăstiei decenţei umane. Iniţial fusese profesorul de ştiinţe naturale al copiilor unei familii înstărite din capitala regiunii. Însă, norii negri ai unei afaceri amoroase asupra căreia nu a insistat, l-au izgonit din braţele călduroase ale familiei înstărite. Prezenţa lui în acest local se datora unor alegeri proaste şi a unei companii de oameni de şi mai proastă calitate care, profitând de încrederea lui în semenii mai nefericiţi decât el, în câţiva ani de zile, i-au distrus şi ultimele rămăşiţe de credibilitate profesională.
    -Hanul, spuse ca un fapt subînţeles, l-am câştigat la cărţi. După ce îi turnă interlocutorului o măsură dublă de gin, îşi scoase din buzunarul drept al pantalonilor cadrilaţi o pipă vopsită într-un verde jad şi cu un muştiuc care aparţinuse probabil unei lulele olandeze. Îndoindu-şi încheieturile mâinilor asemenea unui scamator pe cale să scoată un iepure din pălărie, extrase dintr-un buzunar al vestei de culoare maronie un săculeţ mov de tutun. Ţinând cupa pipei între arătător şi degetul gros şi sprijinindu-şi muştiucul de îndoitura cotului, îşi drese glasul de cântăreţ în corul bisericii şi spuse:
    -Vă deranjează mirosul de pipă? Am observat că sunteţi fumător, spuse el privind admirativ tabachera de argint lucrat cu multă migală a clientului, însă unii fumători de ţigarete nu suporta mirosul tutunului meu greu şi ieftin. Clientul, care acum stătea cu spatele la tejgheaua de care se sprijinea cu coatele braţelor îndoite, făcu un semn cu mâna în care îşi ţinea ţigarea aprinsă de parcă ar fi alungat un stol de vrăbii de pe pervazul ferestrei. Barmanul, după câteva secunde de nedumerire profita de lipsa de politeţe a clientului şi îşi aprinse pipa ridicând de două ori din umeri.
    Liniştea căzu ca o secure peste Cuirasat. Paharul gol de gin se tot umplea cu precizie mecanică la fiecare 10 minute. Soarele începea să dea semne de oboseală căzând tot mai mult printre macaralele, catargele şi coşurile portului ce se vedea prin geamurile mari ale cârciumii. Lungi raze oblice indicau prezenţa grea a prafului stârnit de vreun curent şi a fumului de tutun. Câte o tuse scurtă, ca un fel de duet de păsări răguşite şi fără chef de cântece, rupea brusc tăcerea dinăuntru, doar că aceasta să recadă mai greu, mai leneş, mai apăsător. După ce îşi consultă ceasul, clientul spuse:
    -Este deja seară. Presupun că din clipa în clipă vor intra pe uşă docherii...
    -Nu, domnule. Nu azi, spuse parcă scuzându-se barmanul. Astăzi este ziua de dinaintea salariului. Ăştia au obiceiul să vină în primele trei zile de după plată, inclusiv vinerea. Suflete amărâte... îşi lăsă propoziţia neterminată, gândindu-se poate la propria sa situaţie deloc fericită.
Clientul se îndreptă, îşi potrivi costumul impecabil bleumarin, îşi puse mănuşile negre, poate prea fixe pentru degetele lui lungi şi osoase, se întoarse către oglinda din spatele barmanului şi îşi potrivi pălăria deasemenea gri.
    Fără a-l privi, îşi plăti consumaţia şi dădu indicaţii barmanului să îi pregătească o cameră la etaj, cu privire înspre port. Până la întoarcerea sa cu bagajul, hangiul trebuia de asemenea să pregătească o cină care să conţină carne de porc, peşte şi orice legume proaspete s-ar putea găsi, şi să transporte alimentele în cameră.
    După o oră aproape, o pereche de ochelari subţiri de aur aşezaţi sub o pălărie gri închis îşi făcu simţită prezenţa în Cuirasat trântind cu nonşalanţă un geamantan negru de piele roasă pe la colţuri. Barmanul zbură în jos pe scări şi, ridicând geamantanul care era mai greu decât s-ar fi putut cineva aştepta, îl conduse pe călător în cameră. Pe lângă felurile de mâncare pregătite cu atenţie, hangiul lăsase şi o sticlă de vin roşu. Din partea casei, se grăbi să spună când văzu clientul cînd îşi scoate din buzunarul de la piept un portofel mare şi verde închis, cu o monogramă voit prea complicată pentru a fi descifrată dintr-o singură privire. Clientul îi oferi o bancnotă care acoperea încă pe jumătate consumaţia şi îi spuse hangiului că pentru moment nu mai are nevoie de serviciile acestuia, îi mulţumi pentru amabilitate şi îi ură noapte bună, toate rostite pe un ton egal, cu o lipsă perfectă de muzicalitate şi sentiment.
    Când se văzu singur, umerii săi căzură de parcă întreaga greutate a tavanului se aşeză peste ei. Spinarea, până atunci aristocrat de dreaptă, se încovoie uşor întâi, apoi luă o postură de om bătrân.
Privi întâi pe fereastră. Ochii săi obosiţi mai mult ghiceau contururile din port. Pupilele, obişnuite deja cu întunericul erau nefiresc de mari. O spirală de fum de la ţigarea proaspăt aprinsă îi mângâia faţa. O faţă ovală. Fără trăsături care să trădeze un trai îmbelşugat de greutăţi, dar nici împovărat de un trai fără de griji. O faţă transparentă, s-ar putea spune, în ciuda pielii sale nici prea palide, nici prea rumene. Gura începu să surâdă. Însă nu cu surâsul afişat mai devreme în faţa nedumerită a barmanului. Un zâmbet ca al unui om pe cale să ajungă istovit acasă după multe luni petrecute pe drumuri lungi şi străine.
    Degetele subţiri ale mâinii drepte se jucau cu închizătoarea ferestrei. Mâna stângă, în continuare cu ţigarea aprinsă, dirija o orchestră a cărei muzică doar el o auzea. Note săltăreţe de muzică veselă şi luminoasă care îi purtau sufletul cu mii de kilometri în zare.
    Ţigarea odată terminată, se aşeză la masă. După ce degusta fiecare bucată, însă fără să termine totul, luă sticlă de vin, o desfăcu, o mirosi cu ochii închişi şi coboră în bar.
Hangiul dormea de-a binelea întins pe o masă, cu capul pe o haină care într-o vreme era roşie. Mâinile acestuia se odihneau pe pântecele care băteau înspre monumental. Îi mai trebuie o lumânare şi nişte feţe triste prin preajmă şi tabloul e complet se gândi. Râse în barbă la propria-i glumă şi se întoarse în cameră.
    Lumânarea se stinsese între timp şi luna făcea ca totul să pară albăstrui şi întunecat.
Hm! înapoi în groapă... De ce groapă? Nici el nu ştia sigur. Poate că pereţii prea apropiaţi, sentimentul greu al singurătăţii, de izolare forţată şi un curent prea răcoros care răzbea prin fereastra întredeschisă creau un cocktail letal gândurilor umane care îi luminaseră pentru câteva minute faţa, impasibilă în general.

                                                                                                                      

 

                                                                        Ursus


    Cu nişte ani în urmă era o oază de trai patriarhal pe lângă Piaţa Gemeni. De unde ştiu? Se zice că am studiat la liceul Dimitrie Cantemir. Formulez astfel exprimarea pentru că nu prea m-am omorât cu învăţatul nici în liceu, nici pe urmă. Oricum, consider că este de datoria fiecărui elev responsabil să ştie toate cârciumile pe o rază de 250 de metri de stabilimentul în care se presupune că îşi petrece timpul ne-liber.
    Nu ştiu exact cum am ajuns prima oară acolo. Nici nu are o importanţă prea mare. Ce este important e faptul că acolo îşi trăia zilele fericite şi îngrămădită între nişte case destul de înalte şi vechi, una dintre cele mai interesante terase prin care am umblat. Şi am umblat prin foarte multe, prietenii îmi sunt martori...
    Cum mergeai pe Bulevardul Dacia înspre Calea Moşilor, la prima intersecţie după Cantemir, făceai dreapta. Apoi o ţineai oarecum drept înainte pe Strada Armoniei. Şi la un moment dat, pe partea stângă, vedeai un mare banner pe care scria URSUS. Ne-am dat seama de numele străzii după câteva beri, când eram foarte binedispuşi, cei de la masa mea zic. Un fel de revelaţie bahică; "pe Strada Armoniei domneşte armonia". Barul, desigur se chema altfel, Claro Bar îi zicea în acte, dar cum prima impresie contează cel mai mult, Ursus i-a rămas numele.
    Intrai pe poarta, iniţial parcă era un gard de sârmă, nu mai ţin minte exact, în ultimii ani îl schimbaseră cu unul înalt, de lemn, şi dădeai într-o curte obişnuită de casă. Nici prea mare, nici prea mică. Cât să încapă o mână de mese de plastic cu scaunele aferente. Cât de mult le-am simţit lipsa acelor comode accesorii de plastic. La un moment dat, mobilierul cârciumăresc, să-i zicem aşa, a fost schimbat cu nişte mese şi băncuţe de lemn, destul de incomode întrucât nu aveau spătar. Şi, credeţi-mă, contează să ai spinarea sprijinită de ceva, mai ales după câteva halbe sau coniace.
    Umbră în permanenţă. Doi copaci mari păzeau intrarea şi acopereau cu coroanele de frunze mesele astfel încât în zilele de iulie să nu te sufoci când îţi consumai halba.
    Iarna, sticlismul avea loc înăuntru. Înăuntru însemna o casă cu un fel de hol în care era amenajat barul şi o cameră în care erau câteva mese. Măsuţe joase, de lemn, acompaniate de nişte tabureţi foarte incomozi, după câteva ore de stat la palavre. Dar nici asta nu importa prea mult. Importantă era atmosfera pe care nu am întâlnit-o în alte părţi şi nici nu cred că am cum să o mai întâlnesc, mai ales la oraş.
    Să descriu o zi obişnuită de Ursus.
    Dimineaţa în jur de 9 (parcă) se deschidea. Să presupunem că era 9, deşi parcă era 10. În fine. La 9 şi un sfert, uneori chiar înainte de 9, era posibil să vedeţi un individ slăbănog cu semi-pleată, sau tuns 0. Depinde de anotimp. Ori singur, ori cu un amic, doi. Desigur, unii găsesc tristă imaginea unor indivizi aşteptând să se deschidă izvorul ca să îşi potolească setea. Da, normal că mergeam pe acolo ca să tragem la măsea. Dar mai era ceva. Puteam să mergem în alte locuri, poate chiar mai ieftine, poate mai arătoase. Însă ambianţa de acolo, poate este pretenţios cuvântul ambianţă, dar mie îmi place, inspiră o notă de căldură sper, ambianţa de acolo zic, era pentru mine şi încă câţiva prieteni motivul principal pentru care mergeam pe acolo.
    Halba nu mai ştiu cât era. În mod sigur jumătate de litru, dar câţi lei dădeam pe acel juma' de litru chiar nu contează, că ştim cu toţii cum fluctuează preţurile de mulţi ani încoace. Oricum, dădeam chiar puţin. Ţin minte că uneori, după ce se strângeau cantităţi industriale de monezi prin casă, îmi umpleam buzunarele dimineaţa şi plecam la "luptă". De multe ori, Mircea, barmanul, mă întreba "ce ai făcut, mă? ai spart puşculiţa?", la care, uneori, răspundeam "a, nu... am cântat la metrou".
    Aici am învăţat eu să joc whist. Desigur, nu prea bine. De fapt joc infect whist. Nu pentru că nu m-ar fi dăscălit bine "tovarăşii de pahar", ci pentru că nu îmi screm mintea să memorez cărţile ieşite din joc. Lucru care se pare că este esenţial în jocuri de acest gen.
    O amintire răzleaţă. Era într-o iarnă în care am fost persecutat fără milă de o triplă infecţie (bronşită, otită şi sinuzită). După 2 luni de antibiotice, febră constantă de 37.1, care chiar dacă nu este prea mare, este foarte sâcâitoare, am ieşit să sărbătoresc victoria medicamentelor asupra agenţilor infecţioşi care încercau să fugă cu plămânii, urechile şi respectiv sinusurile mele. În jur de ora 10, unde era să fiu? La "club". Trei halbe de ersht (denumire rusească pentru o halbă de bere cu vodcă în ea). Pe urmă se pare că am mai cheltuit nişte bani. Am auzit zvonuri cum că aş fi băut whisky, deşi stomacul îşi face actele de emigrare numai când simte mirosul. Să torn aşa ceva în el ar fi ca şi cum aş turna vitriol în ciorbă şi aş încerca să beau. Sau aşa ceva. Mă rog...
    Oricum, ce vroiam să spun este că mai toate sărbătoririle aveau loc aici. Zile de naştere, onomastici, victorii (sau nu) ale echipei de baschet a liceului (meciuri la care mergeam ca susţinător prin excelenţă, o să povestesc cu altă ocazie cum decurgeau aceste meciuri), serile de vineri, zilele de luni-marti-miercuri-joi. Chiar aşa! În weekend ce făceam?
    Într-o bună seară am primit o veste de la Nea Gelu (tatăl lui Mircea), tot barman şi dumnealui, (noi am crezut foarte multă vreme ca dânsul era patronul. Dar nu era, nu ştiu sigur cine era, nici nu mă prea interesează). Nea Gelu, aşadar, când a văzut că la un moment dat trebuie să plecăm pe motiv de lichidare a fondurilor, adică cheltuit şi ultimii zece mii pe pileală, ne zice că putem bea "pe caiet". Atunci, deşi era cam noapte, raze de lumină şi sunetul încântător a 2000 de serafimi cântând în cor "datorie" s-au revărsat asupra terasei. Nu prea beam noi pe datorie, dar era bine să ştii că ai unde să te duci când te apuca cheful/amocul/setea/ce-o fi, chiar dacă nu ai în ziua aia bani. Nu am mai găsit local în care să fac chestia asta, şi sincer să fiu, m-aş simţi şi cam ciudat să cer pe datorie în alte baruri. Acolo era altă treabă.
    Tocmai am ascultat melodia celor de la The Smiths "Panic", varianta live, aia îmi place mie mai mult, asta e. Nu ştiu de ce, dar de fiece dată când ascult chestia asta mă gândesc la un anumit sfârşit de an şcolar, petrecut în Ursus, desigur.
    Dacă nu mă înşel, cred că era a doişpea. Ăştia din garda veche: care citiţi pe aici şi ştiţi la ce mă refer, corectaţi-mă în comentarii. În fine. Ne strângeam cam toată clasa. Zic "cam" pentru că în orice clasă, grup de oameni, cred că şi la haitele de câini sau turmele de oi e la fel, orice grup deci are câteva poame stricate care refuză să iasă cu toată lumea. Bine, că nici noi nu ieşeam cu toţii de fiecare dată. Ar fi fost cam imposibil de altfel, noi jochei ai barurilor, ei elevi obişnuiţi. Şi ne-am strâns noi la un moment dat cam 20 de oameni (iarăşi, corectaţi-mă dacă greşesc) în terasă. Şi am făcut o masă mare formată cam din toate celelalte mese de acolo puse cap la cap. Ca la un parastas festiv. Dar, ca să nu cad iarăşi în capcana morbidităţii, voi spune că la o serbare câmpenească. Da, e mai bucuroasă exprimarea din urmă. Nu am de ce să povestesc cât de frumos puteau să fie zilele alea. Nu am cum de altfel. E ca şi cum v-aş pune pe voi să povestiţi cele mai frumoase ore din viaţa unor oameni care nu ştiu despre ce e vorba, care probabil nu au trecut prin asta şi poate nici nu îşi doresc. Na, acuma fiecare cu amuzamentele lui.
    Oricum, voi povesti cum la o astă ocazie am dat pe gât numai coniac. Ieftin, nu prea bun, dar, cel mai important, ieftin. De obicei beam bere, dar se mai întâmplă să mai testăm şi alte chimicale naturale... Şi la un moment dat am observat un foarte mare păianjen în pahar. Probabil vroise să dea peste cap paharul, dar nu a reuşit, aşa că plutea pe acolo mort de beat. De fapt doar mort. În fond, consumul excesiv de alcool este dăunător pentru sănătatea dumneavoastră, nu? Depinde, dar asta este o altă discuţie. În momentul de faţă mi vă imaginez cum citiţi în continuare cu o grimasă de dezgust pe faţă "hai, frate! sper că nu a băut păianjenul!" sau "da, şi beţivan cum îl ştim, a dat păianjenul la o parte şi a băut în continuare". Ei bine nu! Nu am dat pe gât păianjenul că era vineri şi eu vinerea nu mănânc carne. Nu, nu l-am dat afară din pahar să-mi beau poşirca. Pur şi simplu am mers până la cel mai apropiat copac (mi-am amintit că mai era un copac prin mijlocul terasei, binecuvântate fie-i frunzele) şi, cu o pretinsă lacrimă în ochi l-am lăsat pe bietul păianjen să se ducă la cele veşnice cu tot cu băutura la care visase atât de mult.
    Pe genul "zi-o pe aia cu..." mă voi opri aici pentru moment. Sunt sigur că o să mai am amintiri despre acest cufăr de memorii de toate felurile, dar mai ales plăcute.

 

                                                  Interviul

 

 

La paisprezece ani fetiţele se maturizează mai repede iar băieţii beau prima bere, la treizeci femeile sunt maturizate complet iar bărbaţii încă beau bere, la şaptezeci bătrânele privesc cu maturitate moartea, moşii vor să mai bea o ultimă bere... când se maturizează specia masculină?

      Specia masculină s-a născut deja maturizată. Cum ziceai mai sus, de prin clasa a VI-a bem prima bere şi fumam prima ţigare, în cazul meu. Dacă ar fi fost loc de mai multă maturizare, după o anumită logică, am fi ajuns să consumăm carmol sub poduri pe la 40 de ani. Nu toţi reuşim această performanţă, ceea ce înseamnă că este o pistă falsă. Concluzia mea ar fi că ne-am născut maturi, şi, ca de obicei, femelele sunt imature pentru că ne îneacă răţuştele de cauciuc când facem cădiţă.

Ce părere ai despre cei care nu pot povesti nimic haios despre copilărie, deşi au participat la numeroase “aventuri” în această perioadă? De ce nu-şi aduc aminte de acele momente minunate şi nu “rup” pasaje pentru a le povesti?

      Robotizarea vieţii cotidiene. Servici-tramvai-teveu-pat-tramvai-servici şi aşa mai departe este un proces care îţi amorţeşte mintea. Sunt cazuri, observate pe viu, de oameni care trăiesc prea... serios să zicem, şi trăiesc ar merita trecut cu ghilimele. Genul de persoane care se gândesc cu groază că vine weekendul, sau vreo zi liberă şi nu mai pot ajunge la muncă unde viaţa lor are sens. Pe scurt, o ancorare în seriozitate. Sau roboţi. Viruşii au mâncat din memorie. Prefer varianta a doua, e mai liniştitor să ştii că sunt roboţi deghizaţi în oameni decât oameni care se robotizează.

Există o atitudine a tinerilor intelectuali români de a folosi un limbaj suburban, de a încerca să se adapteze într-o societate cu cerinţe minimale, creându-se personaje gen Mircea Badea care a devenit un referenţial. Pentru cine bat clopotele?

      Pentru televizoarele care aşteaptă în zadar să fie cumpărate de oameni care nu se uita la asemenea ciurucuri. Dezvoltând un pic ideea, compar numărul de posturi TV care ar putea să prezinte un interes şi cele care mi-ar cauza crăpături în ecran şi nu văd sensul unei asemenea achiziţii. Pentru bun simţ. Pentru dorinţa de a nu te complace. E mai uşor să te uiţi la o ţâţă decât la un documentar, de exemplu. Pentru zgomot şi agitaţie, că aşa-i frumos. Tre’ să ne agităm, să facem gălăgie cât mai multă, mişcare până transpiram şi în nări, ca să vadă lumea că suntem în viaţă şi fericiţi. Yay..

Putem produce prin creativitatea noastră, izvorâtă doar din zbuciumul interior, al unui soi de solipsism, mai multe emoţii decât din imprevizibilul naturii? Putem să-i punem naturii mâna la ochi?

      Dacă îi punem naturii mâna la ochi, invariabil ne orbim şi pe noi înşine. Nu cred că putem depăşi ceea ce nu a fost destinat să fie depăşit. Deşi bunul simţ este un concept cam învechit astăzi... Putem încerca, dar cred că ne trebuie multă bere şi multe răţuşte de cauciuc.

Poate exista artă fără “sminteală”, te întâlneşti cu astfel de “aprecieri”?

      Arta asta despre care zici tu, mie îmi miroase a job. Dacă faci un lucru, fără să mai fii şi original când îl faci, tot o chestie mecanică este. Iar originalitatea este o formă de « sminteală »

Dacă ai putea să îmbini desenul, cântatul la mandolină şi scrisul într-o singură artă, cum s-ar numi aceasta?

      Sâmbăta perpetua. Sau « O bere la terasa Marţea în mijlocul zilei când stă să plouă »

Dacă ai fi invitat la tribuna Parlamentului European să vorbeşti despre o situaţie din România, ce ai spune?

   « În primul rând, vă mulţumesc pentru invitaţie şi sper că biletul de avion este decontabil. » Aş continua cu un proiect de lege la nivel naţional, care să fie implementat de către Uniune, cu forţa, pentru că nu ar fi votat în Parlamentul nostru în veci, care să declare ca adoptarea bunului simţ, al unei minime conduite sociale sănătoase şi obligativitatea unui nivel de cultura generală mediu să fie obligatorii. Cei care nu se supun urmând să fie transformaţi în balast pentru navele transatlantice de croazieră. A, nu avem asemenea nave? Exportăm balast...

Grevă japoneză sau bâtă?

      În mod normal ar trebui grevă cu bate. Însă, fiind un popor mioritic de felul nostru, nici una nici alta.

Add comment


Security code
Refresh

Creeaza un cont sau autentifica-te!