Thu06222017

Last updateMon, 26 Sep 2016 7pm

Back You are here: Home

Şnapy

21 June 2013 -  by


     9 Ce vreme urâtă, nu am mai văzut de mult să ningă şi să fie ceaţă în acelaşi timp, ca şi cum D-zeu ar fi avut nevoie de un cocktail şi nu a nimerit reţeta. Doamne iartă-mă, am păcătuit de la prima oră. S-o fi sculat Dan? Deschid uşa la dormitor şi îl văd, miroase a peşte, lucrează la Carrefour cară peste, nu e cea mai onorantă slujbă dar se chinuie. Cu o seară înainte s-a prezentat în camera mea cu nişte pretenţii de om căsătorit, eu nu am înţeles prea bine ce vrea dar am observat că vena de la gâtul lui era exagerat de îngroşată şi că vocea i se schimbase, parcă vorbea cu un copil, era mieroasă şi se pierdea într-un nor de parfum dulceag. Oare să fi vrut chestia aia? Dar de ce nu mi-a spus direct? Mi-ar fi plăcut să-mi aducă nişte flori şi să discutăm despre ceva frumos, poate despre Dumnezeu sau mai bine despre prăjitura mea preferată Măgura. Ah! Ce poftă îmi este, aş strânge de gât pe cineva pentru o Măgura, să-l trezesc? A ajuns acasă din tura de noapte, cred că este obosit, mai bine îl las să doarmă. Şi dacă nu doarme? Dormi? Nu, nu pot să dorm pe burtă. Ştii… vreau o Măgura, te duci să-mi iei şi mie una? Mă duc.

      Am un coleg la serviciu, Victor, e ciudat, nu am mai întâlnit pe nimeni ca el, cred că are pile. E cam gras dar totuşi înalt, Alin (Victor zice despre el că are o înclinaţie sexuală îndoielnică) spune că arată ca un dulap şi că se dă mare că e filosof dar nu este decât un bou care nu îşi acceptă latura feminină. Când vine Victor la serviciu parcă nu mai e aşa monotonie pentru că îmi pune tot felul de întrebări, unele care în mod normal ar trebui să mă supere (dacă mi le-ar pune Alin i-aş da cu ceva în cap) dar nu pot pentru că are umor şi mă face să râd. Îmi spunea să-i povestesc ce mi s-a întâmplat în ziua anterioară dar nu ceva special ci pur şi simplu cum am petrecut-o. De exemplu ieri, stăteam şi eu şi mă uitam la televizor când sună cineva la uşă, mă ridic să văd cine e, deschid uşa şi în prag stătea un individ mic, chelios (mie îmi plac ăia înalţi), şi cu nişte pantaloni de armată. Îl întreb ce doreşte, el îmi spune că vopseşte uşi şi că a mea ar trebui vopsită. Nu mai aveam în casă decât cincizeci de lei până la salariu, peste două săptămâni, încerc să-i explic că nu vreau dar el se apucă de vopsit uşa. Până să reuşesc să-i spun ceva el termină de vopsit uşa şi îmi cere banii, i-am dat, ce era să fac? Toţi din birou se amuzau teribil dar ei nu înţeleg că nu aveam ce să fac şi parcă îmi place uşa aşa roz cum e acum.

      Aşa îmi zice şi Dan, că nu sunt atentă şi că trăiesc numai în lumea mea. Îmi amintea mereu de o poznă care mie mi se pare că se putea întâmpla oricui. Vroiam să mă duc să cumpăr o pâine, ca să ajung la magazin trebuia să traversez calea ferată unde uneori mai staţionau marfarele. Nu puteam să trec pe sub tren şi m-am hotărât să o iau prin el. Chiar în momentul în care am urcat mi-am amintit că aveam acasă nişte prăjituri cu lămâie, m-aş fi întors măcar să iau una, aşa de poftă. Tot gândindu-mă ce să fac a pornit trenul, ce era să mai fac acum, doar nu săream din el! Ce mă deranja cel mai tare era că aveam doar un furou pe mine şi era curent, dar nu a fost nicio problemă pentru că la prima staţie, treizeci de kilometrii mai departe, am coborât şi am luat autobuzul înapoi. Se putea întâmpla oricui, ce numai eu am trecut calea ferată printr-un tren?     

      Soacră-mea mă enervează cumplit aş... ah! Dar nu pot să fac nimic că stau la ea în casă, tare mi-aş dori să stăm şi noi singuri sau chiar să stau singură, de ce m-oi fi măritat? Nu-mi mai amintesc. Îmi spune mereu că nu fac nimic şi că nu am grijă de băiatul ei, dar ce sunt eu, îngrijitoare, femeie de serviciu, aragaz sau maşină de spălat? De ce nu m-or lăsa în pace, eu nu vreau decât să stau liniştită. Aşa păţeam şi când eram mică şi nu ştiu de ce băieţii de la bloc nu mă lăsau în pace, până nu făceam ce ziceau ei n-aveam două clipe de răgaz. Nu înţeleg nici acum de ce mă puneau să le bag mâna în buzunar şi râdeau ca proştii, spuneau că tot ce găsesc este al meu, n-am găsit niciodată nimic. Totuşi, de multe ori era ceva acolo, dar nu puteam să-l scot, cred că îl legau cu ceva ca să mă facă pe mine să mă chinui, mă chinuiam puţin şi apoi renunţăm, era prea greu.     

      Nu-mi plac babele, mereu te descos, te întreabă ce ai mai făcut, unde te duci, ce ai făcut de mâncare. Sunt aşa de băgăcioase, nu le suport. O singură babă am cunoscut şi eu care mi s-a părut de treabă, fosta femeie la care stăteam cu chirie, era bună săraca, păcat de ea că a murit. Aşa cum a trăit aşa a şi murit. De ziua ei am pregătit nişte prăjiturele şi ne-am uitat amândouă la televizor până târziu, mi s-a făcut somn şi am plecat la mine în camera să mă culc. Săraca babă, adormise, am luat o pătură şi am învelit-o, se făcuse cam frig în cameră, totuşi afară era cald, miezul verii, m-am şi mirat de ce părea aşa frig. Spre dimineaţă mi s-a făcut şi mie frig şi m-am dus să iau pătura să mă învelesc (nici acum nu înţeleg de ce era aşa frig), ce să te înveleşti, baba dormea încă cu pătura pe ea, nu ştiam ce să fac, era totuşi pătura mea, a mea, nu a ei! Mă apropii să încerc să o iau cumva şi observ că baba era exact în aceeaşi poziţie ca atunci când am plecat din cameră. Îmi amintesc că înainte să plec din cameră horcăise aşa de câteva ori, dar am crezut că râde la Vacanţa Mare (nu pot să-i suport pe ăştia, parcă sunt handicapaţi), nu credeam c-a murit. De unde era să-mi dau eu seama că a murit, ce sunt eu cioclu? Cred că s-a mai întâmplat şi altora, bine că am învelit-o că era cam frig, îmi pare rău că nu i-am ţinut o lumânare, aşa era creştineşte normal. Dumnezeu spune că trebuie să fii bun.     

      Sunt unii care nu cred în Dumnezeu, cum să nu crezi? Victor zice că el nu crede, că trebuie să fii bun pentru că aşa simţi tu, nu pentru cât ţi-e frică de cineva şi că un D-zeu nu poate să fie justiţiar. El spune că de fapt eu sunt rea şi mă ascund în iertabilitatea Dumnezeiască, de câte ori fac ceva rău ştiu că până la urmă o să mă ierte. Dar nu este aşa, eu nu înţeleg ce vor oamenii de la mine şi mă stresează mereu, de aceea mă apăr şi eu cum pot. De ce sunt eu rea dacă soacră-mea mă jigneşte toată ziua, că sunt o mototoală că nu fac nimic în casă, că sunt cea mai nevrednică dintre toate femeile pe care le ştie ea? Eu sunt rea? Lasă că acum s-a învăţat ea minte, cred că de la răutatea aia a murit, dacă nu mă ura pe mine aşa de mult nu cred că murea, cine sapă groapa altuia...  Când a murit a venit prietena aia a ei în camera mea, vânată la faţă că moare Mariana, ce era să fac eu? Ce eu sunt doctor, ar fi vrut ea să fiu. M-am dus la ea cu o lumânare că aşa e creştineşte normal, (deci tot eu, asta înseamnă că sunt bună nu rea) dar când am ajuns murise deja. Îmi pare rău că nu a murit şi ea cu o lumânare aprinsă la cap, nu sunt rea... I-am dat telefon lui Dan şi i-am spus “Vezi că a murit maică-ta” el mi-a răspuns “Nu pot să vin acasă până când termin tura” şi auzi eu sunt rea.      

      De când a murit mama soacră (nu pot să-i mai spun soacră-mea, despre morţi numai de bine) m-am mai liniştit şi eu, acum mă pot gândi şi eu la ale mele, nu vreau să-l deranjez pe George pentru că suferă, eee! Mai bine, nu îl deranjez, nu mă deranjează. A început să vină târziu acasă, zice că iese şi el la o bere, îl las, îmi mai aduce câte o Măgura. Înainte venea de la serviciu direct acasă, până la urmă mi-am dat seama, găsise pe altcineva, ştiu şi pe cine, ţiganca aia care lucrează cu el, am văzut eu că-i face ochi dulci. Trebuia să mă duc să-i spun câteva ţigăncii, de abia aşteptam să văd ce are ea şi eu nu am, auzi, să stai cu o ţigancă. Dumnezeu spune că trebuie să iubeşti toate făpturile, da’ asta era o ţigancă împuţită. Mă duc într-o zi şi îi prind pe amândoi, se ţineau de mână în timp ce el căra un somn mare, a dracu’ tot pe el îl lăsa să care. Când mă vede George fuge în spate, surprinzător, ea rămâne, a dracu' ce tupeu are. Mă duc direct la ea şi o întreb “Ce ai mă tu şi eu nu am?”  “Ce n-ai tu între picioare fă!”. “Fă!” auzi să mă facă pe mine “fă!”, i-am spus una de o să mă ţină minte “Tu ştii să faci cozonaci?”  "Nu!"  "Eu stiu!". Am plecat fără să mă uit înapoi, auzi "fă!”.      

      Acum am divorţat şi mă mai întâlnesc câteodată cu un fost coleg, George, vine special din Spania să mă vadă şi îmi aduce bomboane şi flori (îmi amintesc că o dată şi Victor a făcut cinste cu trei mici şi cartofi prăjiţi, mmm... ce buni au fost!). Eu şi George suntem prieteni, vorbim şi după  aceea mă duce acasă, a dormit pe canapea, mă gândesc să nu-l supăr să nu creadă că mă dau la el, cred că nici nu-i trece prin minte c-ar putea fi ceva între noi, nici mie pentru că eu sunt o persoană credincioasă şi bună.Mă şi gândesc... cum o fi să fi rău?

Last modified on Sunday, 30 June 2013 14:13

Creeaza un cont sau autentifica-te!