Fri04282017

Last updateMon, 26 Sep 2016 7pm

Back You are here: Home Victorisme Ganduri si meditatii Sejur printre idei

Sejur printre idei

      sejurMă gândeam să plec puţin din capul meu şi să mă liniştesc, cum ar fi să poţi pleca atunci când nu mai ai chef de ideile tale şi să poţi face un slalom printre ale altora, complet gol, să poţi rescrie totul, fiind altcineva. În copilărie aveam o pasiune pentru biciclete, le stricam mereu, le reparam şi mă mândream că am o semicursieră cu care tata făcuse turul României, îmi plăcea viteza şi nu pierdeam nicio ocazie să fac o cursă. Cu ocazia unei asemenea curse am păţit ceva foarte ciudat şi absurd, mergând cu gura deschisă mi-a sărit o piatră din criblura de pe margine direct în gât şi nu mai puteam respira, am căzut în şanţ chinuindu-mă să respir.

Mă gândeam la ce o să-i treacă mamei prin minte când va afla cum am murit, ce va zice tata, lumea finită a cunoştinţelor mele. Cel mai ciudat e că mă gândeam că lipseşte cineva care ar fi trebuit să se gândescă la tragica şi absurda mea trecere, lipsea cineva... da, lipsea Ea. Aş fi vrut să am o iubită care să-mi poarte fotografia în portofel, să se roage pentru mine când am necazuri şi care să mă pupe la înmormântare cu faţa Monicăi Belluci. În timp ce corpul meu se suprima, imaginaţia zburda descătuşată în sfârşit, aproape bucuroasă că este pe cale să scape, mi-am dat seama că mă pot preface că nu mie mi se întâmplă, că a fi eu nu înseamnă a fi Victor, toate conjugările verbelor mele încep aşa, puteam să fiu o persoană reală sau chiar una fictivă. Dacă mă hotăram să fiu Hercule aş fi luptat şi cu zeii ca să supravieţuiesc, dacă îl vroiam pe Einstein puteam să fiu eu zeii şi să lupt împotriva lui Hercule, nu aş fi vrut să fiu Emil Cioran pentru că nici Hercule şi nici Einstein nu ar putea ţine piept amintirii Răşinarilor.
      M-am născut, mă cheamă Andrei mama mea este Ofelia şi tatăl mei Iancu, locuim în Bucureşti pe strada Floreşti numărul 34. De mic mi-a plăcut fizica şi matematica, în jurul meu totul părea în dezordine, aş fi vrut să organizez cumva mişcarea, oamenii, liniile de tramvai, mă descumpănea ideea că liniile alea nenorocite de tramvai nu se întâlneau niciodată. La mine în dulap totul este aranjat şi rânduit după un algoritm, mă gândesc la ceva numai dacă este necesar şi practic, dacă pot obţine ceva palpabil mă bucur, dacă nu, sunt trist. Am avut un singur prieten, îl chema Verdiţa, ciudat nume şi neomogen, nu-mi place dar îl iert pentru că îi place şahul.
      Oamenii îmi spuneau că sunt scorţos şi că nu o să mă integrez niciodată într-un colectiv. Nu sunt de acord, mă pot integra într-un colectiv, dar fiecare individ în parte să-şi precizeze clar statutul în lume, societate şi familie. Nu pot, aşa la întâmplare, să vorbesc cu oricine care nu se regăseşte într-un tipar, nu participă coerent şi conjugat la firea lumii. Sunt de acord că există artişti, filosofi, fiinţe libertine posedate de demonul îndoielii, dar şi aceştia pot fi categorisiţi printr-o simplă prospectare sociologică. Într-adevăr, la nivel individual aceşti indivizi au reacţii greu de prevăzut şi cuantificat, dar tocmai de aceea exist eu, pentru a matematiza lumea mea şi implicit a lor.
      Mama este o fire boemă şi artistică, mă îndemna mereu când eram mic să las hainele în dezordine şi să nu fac patul dimineaţa, îmi spunea “Dezordinea are şi ea ordinea ei, uite cum se potrivesc şosetele albastre cu batista roşie şi căciula verde, ai un curcubeu în cameră şi n-ai fi observat dacă nu le-ai fi aruncat aiurea”. Cum se poate ca din trupul şi mintea aceea dezordonată să fi ieşit eu? Ce fel de schimbare a avut loc în pântec de am ieşit aşa legat de lume, de pământ?
     Tata este un tip jovial, glumeţ şi foarte afectuos, chiar mai afectuos decât mama. Uneori sunt foarte jenat de atitudinea lui publică. Mă pupă de faţă cu toată lumea, îmi dă tot felul de porecle haioase şi mă laudă de mi-e mie ruşine de ruşinea lui. Nu este un tip prea deştept, nu s-a evidenţiat vreodată cu ceva special, dar nu are preţuri pentru ce vinde. E bun şi nu cere nimic în schimb, spune “Lasă că eu nu am avut când eram mic, să aibă ei că aşa e frumos”, iubeşte fără să fie iubit, nu fură deşi este furat, nu înjură dar este porcăit.
      Îmi este aproape imposibil să calculez cum din această uniune dintre cei doi părinţi ai mei bezmetici am ieşit eu. Dar, totuşi o să încerc. O mamă hippie + un tată aureolat de bune intenţii dar slăbuţ la minte = Eu. Ce lipseşte din calcul, ce am omis? Un al patrulea număr, să spunem George, ştiu că mama a avut un prieten cu numele acesta... Dar ce fel de calculator este acela care lasă dâre în sufletul meu ca un caiet de matematică? Cum să pot pune semne în loc de mama şi tata? Mai încerc o dată. Cât face... iubirea mea + iubirea mamei x iubirea tatei? Hmm... mai întâi trebuie să fac înmulţirea, deci... iubirea mamei x iubirea tatei = iubirea lor + iubirea mea = iubirea noastră. Gata, am găsit, am rezolvat-o şi  p’asta.

       Am avut o viaţă frumoasă şi după calcule îndelungi cu nevastă-mea, profesoară de matematică, au rezultat doi copii la puterea a doua, aş fi vrut la a treia dar nu s-a putut, cred că gena ei nu suporta un astfel de calcul, era vina ei evident, n-avusese nimic genial între paranteze. Când am murit ultimul lucru la care m-am gândit a fost că lumea asta imperfectă nu mă merită şi nici măcar nu a calculat că eu o să mor, dar eu mi-am calculat şi am lăsat moştenire o problemă de matematică. Cine o va rezolva o să aibă parte de banii mei. Într-un prun sunt prune, scuturi prunul, cad prunele. Câte prune au fost în prun? Am înţeles de acolo de unde eram, pentru că îmi calculasem şi unde o să ajung, eram în Minus, unde nimeni nu mă lăsa să fac calcule cu plus, că cineva a găsit răspunsul, unul Becali despre care nu se ştiu prea multe aici decât că număra invers oi ca să adoarmă.

       După ce m-am trezit din visare mi-am dat seama că eram undeva la intrare în Slobozia cu nişte persoane pe care nu le cunoşteam pentru că eram încă Andrei şi doar foarte puţin Victor. În mod normal persoana de sex feminin care era lângă mine ar fi trebuit să fie prietena, iar maşina pe care o conduceam a mea, ca şi prietena, de fapt. Mă dezmeticesc puţin şi cu coada ochiului văd o cârciumă destul de bine aranjată, cu piatră cenuşie în exterior, parcă era o cazemată pe jumătate şi cealaltă jumătate bordel. Deşi conduceam nu-mi puteam lua ochii de la ea şi nu ştiam de ce, apoi mi-am dat seama, undeva sus pe un panou în afara cârciumii scria ”Paradis Iulică”. Cum ar spune americanii m-a lovit o epifanie şi era să mă lovească şi trenul pentru că la intrare în Slobozia este o cale ferată pe care n-am băgat-o în seamă, cred că asta era capcana lui Iulică. Am trecut peste calea ferată, ca în filmele mute, la câţiva metrii înaintea trenului şi după câteva sute de metrii am ajuns la o actuală, posibilă şi fosta soacră. Am oprit maşina şi mi-am dat seama că tocmai am ratat paradisul... shit happens.











Add comment


Security code
Refresh

Creeaza un cont sau autentifica-te!