Fri04282017

Last updateMon, 26 Sep 2016 7pm

Back You are here: Home Victorisme Ganduri si meditatii Romania virtuala

Romania virtuala

   romaniavirtualaDe ce m-am hotărât să mă exprim prin intermediul unui site? Pentru că este singura alternativă curată la România alterată şi viciată până în viscere de modelul social-politic păgubos şi imposibil de vindecat datorită faptului că în România reală noi nu vrem să ne vindecăm. Toată lumea vorbeşte despre dreptate, corectitudine, adevăr, bine, lege, cinste, demnitate, dar nimeni nu aderă la valorile acestea. De ce? Pentru că este extrem de păgubos. Dacă încerci gustul dreptăţii te vei trezi imediat într-un cerc instituţional vicios din care nu ai ieşire, pentru că cei ce ar trebui să-ţi acorde dreptatea nu o au, nu este la ei. Nu este la ei pentru că la rândul lor nu au primit-o de nicăieri, iar Nicăieri nu o are pentru că ea nu mai există. În România reală nu mai există definit în minţile adormite (de însuşi imnul naţional care nu mai are nici el, aşa cum se tot laudă, chef să te trezească) conceptul de dreptate este numai o definiţie searbădă de conţinut dintr-un dicţionar pe care îl deschid câteodată nişte populişti şi farisei pentru a prosti norodul să dea cu ştampila.

      Degeaba citeşti în dicţionar semnificaţia cuvântului dreptate dacă în societatea respectivă el nu mai respiră, dacă nu mai trece pe deasupra capetelor noastre ca o pasăre măiastră. A dispărut din vocabularul nostru zilnic uzul acestui termen divin pentru că la serviciu ni se spune că dacă vrem să ajungem sus nu avem altă soluţie decât să-l călcăm pe cap pe cel din faţa noastră ca să-i luăm funcţia. Şi când punem întrebarea care îngreţoşează orice auditoriu respectabil şi mercantil “Dar este drept faţă de X să fac asta?” ni se răspunde cu o dojană adresată unui infantil, “Băi băiatule, tu pe ce lume trăieşti, n-are legătură dreptatea cu munca, e bine să vrei să urci pe scara ierarhică, e doar un concurs, câştigă cel mai bun”. Totul este însă o modalitate de eludare a severităţii cu care ar trebui să se impună principiul. Concursul nu este câştigat când foloseşti mijloace viclene, pentru că la “o sută de metrii garduri” nu câştigă cel ce le ocoleşte, ci este descalificat.
       Altă murdărie care supurează violent şi machiavelic este cea dată de dictonul “Nu e drept, dar este bine”, ca şi cum am da cu mătura şi ascundem sub preş toţi idioţii care au crezut în noi şi multitudinile de norme morale şi juridice care ne opresc să facem acea gogomănie. Acest palier este specific ariei politice în care toţi guzganii, şocheţii, şerpii de dudău, se leagănă ca o fată ingenuă în balansoarul “binelui general”. Auzi mereu expresia ca răspuns “Dom’le nu putem vorbi de moralitate şi dreptate în sensul strict atunci când eşti în politică, pentru că noi urmărim binele societăţii în ansamblul ei prin mijloace politice, nu morale”. Păi atunci să ne facem toţi politicieni, ce dracu’! Nu mai este nevoie să ţii cont de reguli, reguli... un moft, ne cramponăm de lege. Dar poate că suntem singura ţară din lume numai de politicieni aşa cum suntem de antrenori de îl stresăm pe Satana de la naţională cu părerile noastre idioate şi neavizate. Vă daţi seama în ce ţară trăim, în care antrenorul naţionalei României reale este unul poreclit Satana?
      Îţi pică cerul în cap atunci când auzi vorbe de genul “În România nu faci nimic cu dreptatea şi cu dorinţa de a face bine, o să mori cu ele în braţe. Plus că... ce e rău în a câştiga nişte bani mulatrii? Toată lumea face la fel”. Dacă toată lumea face la fel înseamnă că este în ordine. Dar care este această ordine? Aceea dezordonată în care după ce trece ”la fel-ul“ ăsta peste tine nu mai ai nimic ci doar dorinţa de face un “la fel altora?”
      Mai este totuşi o scăpare, întoarcerea la cele sfinte, la Dumnezeul lui Plotin, la Bine. Dar când să te întorci dai de patriarh pupându-se cu vreun politician, nu că ar avea ceva interese meschine, vrea şi preacinstitul să facă o catedrală de o sută douăzeci de milioane de euro prin care să mântuiască dracu’ tot neamu’. Pe la comune şi sate ce să mai zici, nu există niciun Dumnezeu pe unde ar trebui să fie, pentru că nimeni nu verifică preoţii. Bagă biştarii pe sub sutanele acelea, parcă special făcute cu buzunare căscate ca o gură de hipopotam, şi nimeni nu îi pune să plătească impozite, şpaga este cât gardul Mitropoliei şi nimeni nu este prins. Lasă că ajung ei în Iad, acest gând mă linişteşte, chiar dacă nu am serviciu sau parohie pentru că nu am contribuit cu o şpagă la această sagă a propăşirii neamului.
      Mai nou, şi de-a dreptul nespecific de la Ţepeş încoace, românu’ real se teme de lege. Parcă n-am auzit bine, cum este posibil ca în România reală să se teamă cineva nu neapărat de lege, ci mai grav, de aplicarea ei. Şi totuşi aşa este, am devenit paranoici chiar la gândul că nu trebuie să vorbeşti la telefon nimic nelalocul lui că altfel vin mascaţii şi te saltă cu tot alaiul, cu televiziuni, radiouri, grupuri de susţinere. Toată societatea participă la arestarea oricui, ca la bâlci. Legea se împreunează cu presa şi dă naştere unui monstru bicefal numit rating sau audienţă. Cică dom’le dacă face audienţă e totul permis. Aşa o fi, dar cum naiba îl pui pe Capatos lângă un judecător? N-ar trebui să fie o distanţă şi să nu se frece obscen între ei?
      Am ajuns ca orice nea Nae să se teamă că este ascultat de S.R.I. pentru că a furat un buchet de flori din cimitir. Şi aşa s-ar putea să fie, dacă acele flori sunt furate de la mormântul mamei vreunui apărător din ăsta intern şi informativ. Pentru că instituţiile statului sunt un fel de prelungire a proprietăţii personale cu ajutorul cărora îţi rezolvi toate problemele private. Am auzit că unii din ăştia au ajuns aşa de şmecheri încât dacă trebuie să se ducă şi ei pe la o pipiţă, nu se mai duc, trimit pe cineva.
      O bucată de vreme am crezut că cinstea este un conductor de energie, că nu trebuie decât să te racordezi la o sursă şi gata, eşti acolo în raiul plin şi dezinteresat al lucrurilor uşor de obţinut. Dar ce am obţinut? O bucată de cretă cu care te chinui să scrijeleşti ceva pe o tablă care este neagră, nu pentru a obţine contrastul, ci de murdăria mâinilor care au scris înainte. Cinstea este o trăsătură de caracter anacronică, nu se mai regăseşte decât în dialogul surzilor, toţi îl folosesc dar nu îi aud sensul, ci văd doar pe cineva dând din gură când îl pronunţă.
      Evitând cu dibăcie sensul termenului, toată lumea îl foloseşte doar atunci când se simte nedreptăţită devenind un vector de invidie. Auzi din zece-n-zece paşi cum cineva sudalmă cu năduf la adresa politicienilor “Fir-ar mama lor a dracu’ de bandiţi, nu mai e unu’ cinstit, numai să fure... dar să mai facă şi ceva pentru popor, ioc!”. Dacă privim atent la pizma din fraza anterioară vom observa că aceasta nu este proliferată cu scopul de a evidenţia caracterul necinstit şi imoral al politicienilor, ci este mai mult invidia acelui “Să fure dom’le că şi eu aş fura dacă aş fi în locul lor, dar să mai dea dom’le şi la popor”. Cinstea nu mai este rezultatul unui comportament corect, un hoţ devine cinstit dacă împarte din ce a furat şi este chiar apreciat pentru puterea lui mentală de a trece peste lăcomia absolută specifică oricărui infractor.
      Adevărul trebuie spus de un caracter demn, degeaba spui adevărul pentru a te apăra sau ca ultimă soluţie, degeaba răspunzi la o acuzaţie cu o altă acuzaţie, pentru că nu aşa se spune adevărul. Adevărul nu se relevă ca o reacţie, pentru că atunci este murdărit de zoaiele contextului din care rezultă, o lichea nu spune adevărul ci nu minte. Numai dacă eşti un om demn poţi avea privilegiul de fi veridic în orice spui, pentru că numai astfel ai toate şansele să fii crezut şi respectat pentru convingerile tale. Faptul că un om care utilizează toate mijloacele, inclusiv pe cele aflate în buza legii, este admirat pentru dârzenia sa şi pentru că astfel a făcut bani, nu are alt efect decât acela al pierderii totale a demnităţii. Nu spun să provoci la duel pe oricine atentează la demnitatea ta (deşi este mai onorantă această modalitate decât acel “Lasă că te fac eu pi tini”), dar nici să pleci capul mereu că e şeful, că e nu ştiu ce miliardar, că e de la guvern sau că ai un interes. Dacă ai un interes toată lumea te înţelege că te comporţi ca un câine cu coada între picioare şi accepţi cu servilism orice picior în fund. La referendum au votat câteva milioane în favoarea demiterii, dar numai câteva sute au ieşit să-şi recupereze demnitatea, în cabina de vot toţi suntem demni, când ieşim afară împachetăm repede votul ca să nu ne vadă cineva că am rămas în fundul gol al demnităţii.
      Poate că şi de aceea ne manifestăm în România virtuală, pentru că ne este mai uşor, nu ne vede nimeni dacă dăm un şut sau tragem de urechi, ori stăm drepţi în faţa calculatorului. Chiar şi aşa deocamdată România virtuală rămâne singura variantă viabilă pentru a încerca ceva fără a fi cenzurat, scuipat, legat, bătut, băgat la închisoare, umilit şi şantajat de cei care ar trebui să te apere. Nemulţumirea trebuie să producă până la urmă şi reacţii externe, nu numai războaie sângeroase purtate în nişte minţi slabe care nu le pot reproduce şi în viaţa reală. Cam în acest mod ar trebui să ne imaginăm România virtuală, ca un creier gigant adormit care este înlănţuit şi ţinut cu forţa de nişte pitici vicleni, dar de se va trezi din somn va formata imediat societatea învechită, va pune un antivirus puternic şi control-delet la hoţi.

Add comment


Security code
Refresh

Creeaza un cont sau autentifica-te!