Fri09222017

Last updateMon, 26 Sep 2016 7pm

Back You are here: Home Victorisme Ganduri si meditatii Ce departe este aproape de suflet!

Ce departe este aproape de suflet!

 DSC01534Când spui ”sunt fericit” nu îi vezi pe cei triști, sau, cel puțin, nu vrei să-i vezi, debordantul sentiment îți spune că eşti deștept, frumos, mare, realizat, fără griji, plin de speranță și că nu ai nevoie decât de starea pe care o resimți pentru a fi stăpânul lumii. Contemporaneitatea abundă în jurnale ale fericirii, în manuale de învățătură și de gândire pozitivă, tot felul de ”specialiști” te învață metode dintre cele mai sigure care să te aducă în apropierea fericirii. Majoritatea sunt rețete de îmbălsămare, de la simpla aplicare a unor substanțe, care sunt întotdeauna bazate pe elemente naturale, până la exerciții de stimulare mentală prin care să creezi stări propice unor abordări profitabile.

       Tinerii sunt principalele victime ale fericirii aduse de tot felul de panouri publicitare. Unele îți arată ce fericit ești dacă folosești nu știu care marcă de aspirator, altele îți arată că poți atinge sublimul sentiment dacă folosești bureți de baie, totuși, cele mai periculoase afișe sunt cele care îți spun că fericirea nu este aici, ci dincolo.”Dincolo” reprezintă ceea ce ar putea fi aici dar nu este. Reprezentarea lui ”dincolo” nu se compune numai din puncte cardinale și temporale, el înfățișează o stare divină, speranța. Speranța nemăsurabilă și necuantificabilă a nomadului care nu știe unde va ajunge, dar este mai bine aiurea. Trebuie să urce treptele necunoștinței și inconștienței naturale care te împinge mai departe. Dar cât de departe înseamnă să fii din ce în ce mai aproape!
      Cât de frumoase sunt morile de vânt, până când vântul îți înăsprește fața secționând din zâmbet rictusul durerii și din râs horcăitul morții. Trista figură se uită înapoi și mestecă amintirile unei zile aflate atât de departe, și totuși, parcă atât de aproape. Eram tânăr, dacă mă întorc întineresc. Te lași ușor pe scaun și începi să vizualizezi, îți amintești de cuvintele profetului Eliade ”Așa începe, toți visăm”, morișca se învârte în sens invers și luminează noaptea amintirilor. Prima rază, pală și vlăguită de atâta efort, o scoate din beci pe mama ta cu figura ei răutăcioasă atunci când spunea ”Nu știu ce să mă mai fac cu el, ce visează noaptea face ziua!”, și câtă dreptate avea. Am visat odată că eram parașutist și că săream cu parașuta din cer, efectul? Un exercițiu de acrobație realizat de la înălțimea casei împreună cu o pătură servind drept parașută și un picior scrântit, un pui de găină mort, probabil mai mult de uimire decât de izbitură. Un individ fără pene căzuse din cer peste el. Îi înţeleg uimirea, este ca şi cum un pui de găină iese deodată din pământ și te aruncă doi metri în față.
      Tata era o mare figură a satului, era celebru pentru cât de mândru se purta, mergea numai cu pieptul în față și nu intra niciodată în cârciumă, bea numai acasă. Nu știu de ce, dar îmi amintesc numai scene amuzante în ceea ce îl privește, poate și datorită felului țanțoș în care privea lumea. Poate că timpul își pierde din seriozitatea cu care te tratează la tinerețe și îți îngăduie să uiți momentele grele, sau, cel puțin, să le transformi în evenimente fericite. Prezentul este dureros, viitorul se pierde în nebuloasa speranței, însă trecutul… trecutul este frumos, suferința este frumoasă, chinul devine brățară de aur pentru că "înainte” are, surprinzător, mai multă viață decât ”acum” și ”mâine”. Viața era mai frumoasă înainte pentru că îți poți alege la ce să te gândești, și, mai ales, manufacturezi experiența care devine un film montat și remontat la infinit.
      Fericirea este un monolit contractat care se dilată odată cu trecerea timpului, se extinde în altă lume și te așteaptă până târziu, până noaptea târziu. La tinerețe ești fericit în corp iar la bătrânețe în suflet, la amintirea corpului. Ce mică este lumea atunci când o gândești, mic ești și tu ”Sunt mic și totuși cuget întregul univers” pare a-mi spune rațiunea care biciuiește o inimă inexplorabilă. Ce ironie, avem capacitatea de a clona inimi dar nu avem habar de ce se întâmplă înăuntrul lor, acolo unde uitatul și iubirea tronează peste capetele raționale. Iubești cu ajutorul inimii pământul în care te-ai născut și uiți de el cu ajutorul rațiunii.
     ”Dincolo este mai bine, gândește-te la fericire” scria pe afișul enorm care trona într-un părculeț în timp ce mă sărutam cu iubita umbriți de anvergura panoului care parcă special nu lăsa razele soarelui să ajungă până la noi. Dar ce defulează starea de fericire? Tot fericire? Sau toată zgura strânsă pe dinăuntru ca într-un horn de casă părăsită este rejectată și apoi se aspiră tot stări hedoniste? Ori este un proces de fotosinteză prin care toți oamenii nu ”rodesc” decât în pământul fertil din care au luat naștere și rămân verzi ca brazii doar respirând dejecții și expirând fericirea specificului național.
      De ce îl chinuiau pe Cioran Rășinarii, pe Creangă Humuleștii, pe mine casa părintească și râul din spatele ei. De ce mă chinuie gândul că ”înainte” de ”dincolo” fumam Carpați și mâncam sardine, dar cu toate acestea aveam acces la fete și îmi plăcea viața boemă pe care o duceam ca un Atlas. Oare Atlas s-ar fi oprit dacă destinul l-ar fi îmbiat cu altă veșnicie? Poate că asta s-a întâmplat, îmbiat de farmecele absurde ale existenței (pentru că până la urmă nu te eliberezi, ci doar schimbi jugul) Atlas a lăsat pentru o clipă greutatea și, astfel, am putut și eu sări de pe umerii săi puternici, luând la rândul meu o pietricică în spate pentru a o duce în altă parte. În altă parte mă duc doar pentru că sunt în stare să mă duc. Nu există suflet tânăr, doar corp tânăr. Ce mă îmbie  “dincolo” nu este aleanul, ci necesitatea subjugată de un trup sănătos. Sufletul îmbătrâneşte odată cu prima experienţă a vieții, cu întâia adiere de vânt.
      La șase, șapte ani mă închipuiam bătrân, cum aș arăta, cum mi s-ar zbârci pielea, în același timp încercam să-mi fac și o imagine despre cum era viața înainte să mă nasc eu. Există ceva mai ciudat pe lumea asta decât retrospectiva unor întâmplări la care nu ai luat parte? Istoria migrației popoarelor nu este decât un proces colectiv de amintire ale unor stări și situații care nu le aparțin. Când am crescut mi-am dat seama că trăirile mele din copilărie erau mai puternice decât ale altora și că îmi aminteam, cu dispreț pentru actualitate, de tot ce îmi trecuse prin minte în momentele care mi-au impresionat simțurile. Apoi am adormit. Dimineață ies din casă, apoi vine seara și mă întreabă cineva ”Were are you going?” îi răspund ”Acasă”.

Add comment


Security code
Refresh

Creeaza un cont sau autentifica-te!