Fri09222017

Last updateMon, 26 Sep 2016 7pm

Back You are here: Home Victorisme Ganduri si meditatii Plângere penală, subsemnatul...

Plângere penală, subsemnatul...

     plangere Vreau să fac o plângere penală pentru furt, mi s-a furat viaţa şi nu ştiu pe mâinile cui a ajuns şi ce infractor de rang înalt se joacă cu ea şi pariază în fiecare zi ca la ruletă pe negru. Îi iese de fiecare dată, implacabil rezultatul este acelaşi “win-win situation”. De mult timp îl caut pe infractorul acesta prin toate cazinourile, cârciumile, femeile, băutele haiduceşti cu prietenii, prin frustrările mele, complexele şi viciile. Dar nu îl găsesc, este bine ascuns, la fel de bine cum se ascundea Carlos Şacalul şi când mă apropii mai face câte un atentat terorist şi fuge nu se ştie unde mai departe cu viaţa mea. Mai rău este că a început să fure şi din mama, din fratele meu, prieteni, prietene, cunoştinţe. Gaura asta neagră absoarbe şi sufletele moarte, nici un pic de fiinţare nu mai gravitează în jurul meu, mi-a dispărut şi portofelul în care aveam un cercel al unei foste prietene, mi-a băgat mâna în buzunar când eram prea preocupat să-mi găsesc viaţa şi mi-a furat iubirea.

      Am început să fiu furat încă de mic, mici părticele din mine erau, la intervale inegale, sustrase cu neruşinare şi îmi dădeam seama încă de pe atunci că există un plan, că orice ai face eşti lipsit în fiecare zi de tine şi uşor-uşor, de ceilalţi. Pornind de la cei mai apropiaţi mie şi sfârşind cu cei invizibili, toţi încercau cumva să-şi recupereze crâmpeiele de viaţă de care fuseseră deposedaţi. Şi aşa începe  războiul mut şi ezoteric al furtului colectiv. Fiecare se trezeşte într-o dimineaţă şi constată că un boţ de carne din viaţa sa lipseşte şi încearcă să-l recupereze, dar cum naiba să-l recuperezi dacă nu ştii de la cine? Te uiţi în jurul tău şi vezi numai praf selenar, eşti singur pe o planetă extraterestră şi nu găseşti pe nimeni vinovat de prejudiciul realizat.
       Apoi începi să renunţi să mai cauţi, dar nu renunţi la scopul tău primordial, recuperarea vieţii, şi de la cine să o recuperezi dacă nu de la ceilalţi, de la victimele aceleiaşi infracţiuni. La început tinzi să dai înapoi, să le găseşti motivaţii celorlalţi când observi clar că vor să fure de la tine ce a mai rămas. Şi cu cât găseşti atenuante, cu atât eşti din ce în ce mai furat, pentru că laşi garda jos şi cei care deja au trecut de stadiul tău se înfruptă, ca la un ospăţ roman, din viaţa ta.
      După ce vezi că nu ai nicio scăpare si că trebuie să faci la fel, ai o perioadă de optimism, ai găsit de la unul de la altul nişte bucăţele de viaţă pe care ţi le-ai însuşit şi parcă vezi un scop în toată această situaţie imorală. Începi să-ţi motivezi cu precizia unui lunetist toate acţiunile şi pregăteşti cu minuţiozitate fiecare atac, bazându-ţi atitudinea pe uitarea pe care ţi-o dau banii. Cum ai reuşit să dai de bani, adică de comoditatea unei vieţii infracţionale, uiţi atât de repede că într-un minut ai uitat copilăria, figura mamei, a tatălui care te povăţuiau cum să te comporţi corect în societate. Uiţi de educaţie, de Dumnezeu, de cel care erai cu zece minute în urmă şi mai ales uiţi că ai fost bun şi începi să te pocneşti cu pumnul în inimă îndemnând-o să nu mai bată pentru nimeni că numai ea este de vină, ea te-a dus pe calea pieririi şi acum ţi-ai revenit.
      Dacă ai scăpat de vicii, renunţând sau neapucându-te, atunci eşti cel mai periculos hoţ de vieţi, ai ajuns la deplinătatea maturităţii tale infracţionale. Dacă nu ai picat de tot în băutură, droguri, depresie, violenţă, scârbă, dezamăgire, ură şi indiferentă, atunci ai câştigat mai multe vieţi ca la jocurile pe calculator, ai un bonus pentru că “ai dus în cap jocul”. Atunci ai devenit înrăit şi în sufletul tău eşti de fapt un mizantrop atavist, toate lucrurile rele ale strămoşilor tăi încep să se regăsească în caracterul tău şi încep să-ţi crească coarne, coadă, gheare, canini si ţi se ascut simţurile.  Auzi mai bine, mirosi mai fin, vederea devine nocturnă şi orice adaptare îţi este la îndemână, nimic nu-ţi mai pare greu de făcut pentru că acum ai un scop, acela de-a fura şi a nu fii prins. Nu te mai interesează nimic decât să nu fii prins si te umflii din ceilalţi ca un balon până dai pe afară.
      Oricine ajunge la nivelul acesta are cel puţin câteva sute de furturi şi începe să ducă o viaţă liniştită să aibă grijă de nepoţi, să dea sfaturi despre moralitate, să vorbească de dreptate să lupte pentru un scop nobil, pentru că acum are angajaţi care fură vieţi pentru el şi, nemaifiind o legătură directă, vina se estompează şi este obturată de reflexe umane, cele animale nu mai folosesc pentru că acum te-ai transformat din hoţ în ucigaş cu sânge rece.
      Acum deja nu-ţi mai ajunge să furi din nevoia, până la urmă instinctuală, de a supravieţui, ci trebuie să-i şi omori. Ai ajuns într-o funcţie mare şi furtul îţi este la îndemână iar vânătoarea nu-şi mai are rostul, acum a venit momentul să te bucuri de ce ai acumulat, şi cum să te bucuri dacă nu îi storci de ultima fărâmă de viaţă, dacă nu îi pui în situaţia absurdă de a ţi-o oferi ei de bună voie sau cumpărând-o pe nimic. Acum te uti în oglindă si te admiri ca Hannibal Lecter, nu-ţi mai ajunge viaţa, vrei sânge, şi nu obţinut prin mijloace clasice de spintecare, ci prin abstractizări coercitive, prin legi, norme şi constrângeri împotriva cărora nimeni nu se poate răscula. Şi dacă se răscoală,  mai bine, avem ce vedea la televizor “Câţi au murit? Doar trei!? Păi în alte ţări au murit mai mulţi!”. Te aşezi comod în jilţul tău omniscient si te gândeşti că datorită legilor pe care le-ai dat s-ar putea să moară de foame sau din cauza lipsei de medicamente ori acces la consultaţii medicale, cinci mii de pensionari în anul acesta. Sau şi mai frumos, zece mii de persoane cu handicap nu-şi vor mai lua alocaţia. Oare din ăştia câţi or muri? Să tot fie vreo şapte mii.
       Cât de repede se ajunge de la un copil care se juca cu maşinuţele şi cu vaporaşul în cadă, la monştrii care fură şi ucid cu viteza cosmică a hoţului, care a devenit o unitate de măsură universală şi foarte bine aplicată pe plaiurile mioritice. Viteza cosmică a hoţului este potrivit dicţionarului român revizuit: “Unitatea de măsură socială a înavuţirii. Viteză cosmică = viteză cuprinsă între 7,912-16,6 km/secundă imprimată navelor cosmice de la înscrierea pe o orbită circulară a Pământului până la părăsirea sistemului solar". Hoţului de vieţi nu-i mai ajunge într-un final pământul şi-l părăseşte cu dispreţ, suntem prea mici să înţelegem hoţia “Păi mă tâmpitule, eu nu-ţi fur viaţa, ce vină am eu că aşa este în democraţie şi capitalism, chiar şi în comunism viaţa nu era a ta, nu este nicio diferenţă, furăciunea-i furăciune, te-am pus eu să fii prost?”.
      Aşa că în final ai două opţiuni: să mori prost şi onest fără să furi vieţi sau să fii respectat de toată lumea pentru priceperea ta de a lua vieţii din toate părţile. În a doua variantă, cu cât eşti mai opulent în a-ţi arăta vagoanele de vieţi furate, cu cât râzi mai zgomotos de victimele tale, cu cât le umileşti şi al şaptelea neam, cu atât eşti mai respectat şi invidiat. Ar mai fi o soluţie pentru “proşti”, să le taie mâinile cu care fură, capetele cu care înşeală, gurile ce umilesc, piciorul din fundul tău, pumnul din gura ta şi sula din coastele tale. Dar atunci n-ai mai fii om, umanitatea este supraapreciată.

Add comment


Security code
Refresh

Creeaza un cont sau autentifica-te!