Fri09222017

Last updateMon, 26 Sep 2016 7pm

Back You are here: Home Victorisme Ganduri si meditatii Paradoxul genialilor

Paradoxul genialilor

artificiiDacă nu ai scris nimic niciodată, nu ai spart gura târgului cu nici o cugetare înţeleaptă, nu ai făcut nimic care să te înalțe pe vreun piedestal, poți spune că ești geniu, sau cel puțin ai dreptul să te crezi genial? Majoritatea oamenilor se evidențiază în fața celorlalți, sau ai lor, cu ceva original, fiind considerați geniali într-un anumit moment sau toată viața lor. Totuși, dacă ar fi să acceptăm un criteriu definitoriu pentru geniu, acela este unicitatea, faptul că o persoană deține o capacitate la care ceilalți nici nu pot visa. Ce se întâmplă totuși cu cei care nu s-au evidențiat niciodată cu nimic care să poată fi luat în seamă și care trăiesc printre noi, ăștia geniali, pentru că, să recunoaștem, toți ne credem geniali și cu niște capacități extraordinare într-un anumit domeniu. Există asemenea persoane nenaturale care se împotrivesc firii și nu reușesc să facă nimic sau măcar să zică ceva prin care să-și asigure unicitatea sau nemurirea? Cum este posibil să te împotrivești instinctului de ”faber" novator și să fii totuși, în același timp, un om obișnuit, destul de normal și anonim.

 Când o opinie, scriere sau operă de artă iese din tiparele normalului spunem că este genială, nimeni nu s-a mai gândit la acel lucru. Faptul că gândim și ne comportăm diferit ne face parte a speciei umane, și, într-o oarecare măsură, de aici pornește și geniul, de la opoziția dintre oameni, acel ceva care te deosebește trebuie să fie unic în diferențele care îi separă pe indivizi. Trebuie să găsești o diferență diferită de toate celelalte diferențe care diferențiază oamenii. Prin urmare, deosebirile dintre oameni creează cadrul de acceptabilitate a genialității. Ești genial dacă ești deosebit. Dar dacă ne gândim mai bine rezonează ciudat să spui ”deosebirile mă fac geniu dar, în același timp, toți suntem deosebiți între noi”, poate că, de fapt, asemănările ne fac geniali.

Dacă similitudinile ne fac geniali, atunci sintagmele ”geniu neînțeles”, ”geniu pustiu” nu-și mai pot extrage profunzimea literară din inadaptare și din neinteligibilitatea acțiunilor umane. Devii geniu cu cât te apropii mai mult de chipul celuilalt, cu cât asimilezi mai repede și în totalitate diferențele care contrastează cel mai puternic și te pierzi în agora simţămintelor empatizate. Spiritul creator, ca emanație a atitudinilor contradictorii, nu se poate identifica sau uniciza pentru că are ca fundament tocmai incapacitatea unificării, a negocierii stărilor comune, a păcatului desacralizării în schimbul cunoașterii lumești.

Inovația nu pornește din neant, din idei despre idei, ea își extrage substanța din familiarizarea complice a indivizilor cu propriile cunoștințe, precum și cu ale altora. Suntem o lume de complici, hoți și trădători care nu fac nimic altceva toată ziua decât să participe, să fure și să înșele prin cunoștințele acumulate. Fiecare știe ceva despre cineva sau despre ceva și încearcă să jongleze cât mai bine cu informația pentru a obține imanența adevărului. Uniformizarea cunoștințelor și jocul de a te pune în locul celuilalt nu te poate duce decât în apropierea genialității. Ceea ce numesc oamenii în general geniu, se referă în special la geniul sec, la frumusețea frugală și boemă a inadaptării, a incapacității de a înțelege și a fi înțeleși, la deosebirea încăpățânată și bolnăvicioasă dintre ei și ei, dintre ei și ceilalți, dintre ceilalți și alți posibili ei.

Ascetismul nu înseamnă altceva decât căutarea cuiva, a celui asemănător, sunt singur pentru că nu îl găsesc pe cel ce-mi seamănă. În mod normal, dacă deosebirile ne fac geniali, ar trebui să nu căutăm nimic, pentru că acest proces de cercetare și căutare este caracteristic profanilor care aleargă zi de zi după compania celorlalți și se îmbibă cu ceilalți. Care este motivul pentru care preferi să fii singur? Cel mai comun răspuns este acela că nu agreezi compania celorlalți. Dar care este motivul pentru care nu agreezi pe nimeni? Nu te regăsești în ceilalți și nici nu găsești pe nimeni ca tine, ceilalți sunt prea diferiți, dar ți-ai dori să găsești pe cineva la fel de inadaptat ca tine.”Geniul deosebirilor” se desăvârșește ca scop atunci când se regăsește sau când găsește pe altcineva.

Un exemplu de scriitor de geniu este cel care se depersonalizează, care creează personaje la rândul lor cu personalități multiple. Ca să fii în stare să creezi așa ceva trebuie să ai o experiență contemplativă foarte bogată, trebuie să înțelegi ce spun și ce simt cei din jurul tău. Trebuie să fii la un moment dat asemenea lor pentru a intra în pielea personajelor, iar odată încarnat suporți și treci prin toate noroaiele și putreziciunile acțiunilor umane. Deși sună ciudat, trebuie mai întâi să fii cel mai simplu om pentru ca mai târziu să devii zeu, iar nemurirea ți-o aduce continua terfeleala în mocirla simplității, a caracterului comun, a negocierii, vicleniei și ostracizării. Nu există geniu pur, imaculat. Dacă nu scrii despre firea lucrurilor, a oamenilor, a fenomenelor, a ideilor, nu te poți deosebi și nici identifica cu nimic care să nască progenitura genialității.

Credința populară imaginează o serie de fabulaţii ideatice care nu fac nimic altceva decât să creeze o structură teoretică convenabilă ambelor părți. Geniile urăsc vulgul, care la rândul său urăște pe cei stigmatizați cu semnul blestemat al abstractizărilor nepragmatice. Vulgul poate trăi fără genii, însă geniile sunt ca nişte copii mici care nu înțeleg de ce ceilalți nu sunt la fel. Aceasta este cea mai egoistă caracteristică a celor înzestrați, să fii conștient că deții secrete pe care ceilalți nu sunt în stare să le deslușească și să te autocompătimești argumentând că ești o victimă. Dacă ești o ființă superioară de ce să ai nevoie de acceptul și aprobarea celorlalți, de ce să ţii atât de mult să-ți fie recunoscută ciudățenia ca fiind ceva normal. Geniul tău sec nu se poate extinde și cuprinde propria-ți îngâmfare și produsul ei gol.

În ce constă de fapt genialitatea? În modul în care te exprimi, în ceea ce faci? Genialitatea nu este o trăsătură intrinsecă naturii tale, ea are de-a face mai degrabă cu ceea ce cred ceilalți despre tine, trebuie să fii popular ca să te simți așa cum crezi că ești. Nu prea face cinste unei ființe superioare o astfel de atitudine, dar poate că un geniu nu trebuie să aibă o astfel de conduită morală, poate că tocmai răutatea, ego-ul exacerbat te face deosebit și unic. Nu prea se cunosc date despre genii cu un comportament ireproșabil. Frustrările, angoasa, sentimentele contradictorii, sunt caracteristicile generale ale unui așa-zis supraom. Prin urmare, cu cât exprimi o paletă cât mai diversificată de sentimente contradictorii, cu atât ajungi mai sus pe scara ierarhică a evaluării condiţiilor de acceptare a genialităţii. Faptul că există reguli şi stări prin care poţi ajunge la stigmatul genialităţii nu denotă decât că această presupusă stare se complace în norme sociale de evaluare obişnuite, şi poate că aşa este, cu cât te pierzi în mulţime cu atât te înalţi mai mult deasupra ei. Este greu de crezut că un ascet poate emite aceleaşi pretenţii de adaptare socială ca un individ ancorat în tumultul zilnic, şi nici nu ar avea dreptul, iar ascetul ar trebui să ştie cel mai bine lucrul acesta.

Natura nu creează genii, în starea primară există ori moarte ori adaptare. Dacă natura nu este responsabilă de această anomalie, atunci cine? Exceptând discuţia despre divinitate, putem răspunde simplu, cine? Noi Toţi. Oamenii nu tratează natural anomaliile, iar natura face toate eforturile pentru a scoate din cursă neadaptaţii. De fapt, geniile nu se luptă cu Noi, ci cu natura care şi-a dat seama că a greşit şi vrea acum să-şi răscumpere greşeala, geniile trebuie exterminate pentru că nu respecta firea lucrurilor şi vor ei să dea legi naturii şi nu invers. Arta este, din acest punct de vedere, cel mai înverşunat duşman al naturii, pentru că ea tinde să regândească legitatea şi să o schimbe, inversând rolurile.

Există lumea genialităţii naturale şi spectrul uman al geniului. Cele două sunt antinomice. Natura nu dă seama de convenţiile umane bun-rau, frumos-urât, idee-fizic, ea impune ciclic existenţa şi nefiinţa, fiecare având coordonatele sale adânc încrustate sub forma legilor. Genialitatea naturii ne face să nu ne putem explica întotdeauna reacţiile ei, scopul şi finalitatea, pentru că ea nu se supune propriilor legi, acţionează pentru îndeplinirea lor, dar nu explică De Ce? Natura este robotizată şi inumană putem spune, însă noi încercăm să răspundem la întrebările pe care ni le punem prin mijloacele pe care ea ni le furnizează. Este chiar amuzant când te gândeşti că toţi filozofii, matematicienii, astronomii, chimiştii, îşi pun întrebări numai cu privire la răspunsurile pe care le au. Este ca şi cum ai întreba toată viaţa, ce este un măr? Şi ţi se va răspunde încontinuu, un fruct, un fruct... În lumea cotidiană cam aşa se şi întâmplă, îţi însuşeşti treptat răspunsuri cu privire la care nu îţi mai pui întrebări mai târziu, este ca o trusă de scule din care extragi de fiecare dată unealta potrivită.

Spectrul uman tinde să se manifeste la fel, însă adoptă altă tactică, se întreabă mereu până la exasperare De Ce? Până aici este ceva normal, exprimă un comportament obişnuit. Din momentul în care individul încetează să se mai întrebe “De Ce?” şi încearcă să creeze propriul sistem de legi, propriul scenariu în care el face regulile, iar aceste norme nu sunt naturale, dar acceptate de ceilalţi ca fiind imuabile şi necesare, apar zorile genialităţii. Prin regulă nenaturală trebuie să se înţeleagă capacitatea, voliţia individului prin care acesta îşi creează o adaptare contrară adaptabilităţii normale naturale. Propria incapacitate este folosită ca o armă, atrăgând în timp alţi indivizi cu alte capacităţi şi cu proiectile din ce în ce mai evoluate.

La bază, arta nu provine dintr-o extraordinară competenţă, ci din incapacitatea simplităţii, dezvoltându-se apoi calităţi atipice. Imaginaţia trebuie privită, din punctul de vedere al naturii, ca fiind o neadaptare, un corp străin gestant care naşte monştri raţionali capabili să se autodistrugă, să se mutileze, să sufere şi să facă din aceasta un scop. Impresia simplităţii este scutul de apărare al naturii împotriva reprezentărilor abstracte, a suferinţelor provenite din stări autosugestionate şi a vieţii netrăite faptic dar resimţite astfel.

Mecanica monadiană este o dezvoltare naturală normală (cu un proces aparent uşor de înţeles), însă, în momentul în care acesteia i se face o reprezentare plastică, lirică ori narativă în stare să întipărească oamenilor (ca o evoluţie de la starea primă la una viitoare şi necesară) un model comportamental, atunci natura nu se mai poate implica decizional decât prin prisma celor doi factori ineluctabili, moarte-viaţă.

Chiar şi această ultimă constrângere poate fi depăşită dacă ne gândim la indivizi ca făcând parte dintr-o specie şi nu la nişte persoane care au un anumit destin particular. Cel mai bun exemplu sunt tradiţiile care odată ce au reuşit să treacă peste firea lucrurilor fără să moară, nasc din nou şi dau legi mai puternice decât cele naturale, pentru că ele au murit (odată cu indivizii) şi s-au născut din nou în cadrul aceleaşi specii. Natura le poate distruge doar dacă se hotărăşte să se autodistrugă, pieirea speciei umane este posibilă doar odată cu moartea părţii de natura care îi revine. Dacă, după un timp, natura se hotărăşte să mai dea o şansă speciei umane, atunci ea s-ar putea să cadă în aceeaşi capcană, n-ar fi pentru prima oară.

Add comment


Security code
Refresh

Creeaza un cont sau autentifica-te!