Fri04282017

Last updateMon, 26 Sep 2016 7pm

Back You are here: Home Victorisme Povesti citadine Dimineti iraţionale

Dimineti iraţionale

Imagine7Ceva ciudat mă face să mă trezesc, nişte senzaţii umede faciale mă fac să mă gândesc la cine ştie ce grozăvii neruşinate, dar, ce să vezi, în faţa mea stă şi mă linge cu plăcere un câine dalmaţian. Buimăcit, mă scol şi îmi dau seama că nu e de bine, ştiu cine are dalmaţian, tipa de la şapte (eu stau la opt) şi, pentru nu ştiu care motiv, îmi este frică, mai ales când observ uşa deschisă la perete. Nu apuc bine să mă scol din pat, că pe uşă intră tipa de la şapte cu părul vâlvoi şi ochii injectaţi, ţinând în mână un cuţit enorm cu care mă ameninţă. Tata se scoală şi el şi încearcă să pareze prima lovitură, ne apărăm amândoi cu greu şi îmi dau seama că ar trebui să ne fie ruşine, ne bate pe amândoi o femeie? Mă feresc şi îi aplic o lovitură de picior direct în gura spumegândă a „tipeidelaşapte”, nici un efect, parcă este un zombi. Într-un moment de neatenţie taică-miu este înjunghiat şi nu îmi vine să cred ochilor, treaba devine serioasă, încerc să mă apăr cu ce am la îndemână şi apuc capacul de la coşul de gunoi, dar nu am ce face, sunt omorât şi mă trezesc cu o durere foarte puternică de inimă.

      Mă uit în jur puţin dezorientat şi îmi amintesc de un lucru dureros pentru mine, e dimineaţă, prea dimineaţă, dureros de dimineaţă. Ma gândesc, să mă duc, să nu mă duc, dacă dau un mesaj şi spun că s-a întâmplat ceva neprevăzut, dar ce motiv să inventez? Îmi amintesc că trebuie oricum să mă duc la dispensar, şi, dacă vreau să scap repede, am o singură şansă, să ajung înaintea haitelor înfometate de discuţii bolnăvicioase şi priveghiuri antedatate care se bulucesc cu noaptea în cap să fie primii la rând.

      Această adunare a bătrâneţii frustrate mă întâmpină cu suspiciune „Ia uite nenorocitul ăsta ce tânăr e, ăhă cum era odată? Nu mai e dom’le cum era odată!”. Încerc să mă feresc de privirile pofticioase şi mă apropii de uşa cabinetului, în momentul următor, trupurile fragile se congestionează şi îşi încordează muşchii „Ce face golanul ăsta? Intră în faţă, peste cadavrul meu, aoleu! Nu peste cadavrul meu că nu mai e aşa mult, dar cu voinţa lui D-zeu mă mai scol şi mâine dimineaţă”, îmi dau seama şi mă opresc la timp, privind de departe orarul afişat pe uşă.
      În jurul meu numai pensionari. În cunoscutele încăperi de o albeaţă care nu exprimă în nici un caz puritatea, se desfăşoară o scenă shakespeariană, puternic influenţată însă de particularităţile româneşti. Parcă sunt un craniu în mâinile fiecărui pensionar care mă analizează „Ce-o fi cu el, sau ce n-o fi cu el? Ce e cu părul ăla în capul lui? Şi ciocul ăla de păr, zici că nu s-a mai spălat de când a murit Stalin din ‘53. Pe vremea mea tinerii munceau şi îşi vedeau de treaba lor, la vârsta lui eu aveam deja doi copii, ce o fi dom’le în capul lui?”.
      Eu, adică capul, mă holbez şi sunt izbit direct în locul în care era înainte cerebelul de o frământare ancestrală, aşa o să fiu şi eu la bătrâneţe? Mă imaginez ca pe un bătrânel nonconformist, care îşi petrece timpul citind, dând la peşte, având grijă de nepoţi, explicându-le de ce sar greierii sau de ce stau câinii încârligaţi. Dar ce o să se întâmple când o să mă îmbolnăvesc, mai pot fi la fel de obiectiv ca acum, nu cumva o să mi se pară şi mie tinerii la fel de necuviincioşi şi aiurea îmbrăcaţi? Cred că oamenii îmbătrânesc ca să-şi amintească de tinereţe, pentru că nu o apreciază la justa ei valoare atunci când trebuie. Ce clasic sună, parcă mi-a murit originalitatea în butoiul cu clişee şi am aderat la organizaţia vorbitorilor cu vorba altora. Oare nu ar fi mai bine să nu ne mai zgâim atât la aberaţiile spuse de orice bătrân la fiecare colţ de stradă, sunt şi bătrâni cărora le ies pe gură adevărate perle şi acceptă cu jovialitate apropierea de moarte, dar, totuşi, ce puţini.
      Tinereţea mă face incapabil să mă transpun în izmenele unui bătrânel şi singura cale pare a fi acceptarea soartei păcătoase care zice că orice ai face tot în pământ ajungi şi tot bolnav, dezgustat de viaţa care se descompune în tine, iar în jurul tău mişună tot felul de indivizi cu pielea fină şi oasele sănătoase. La fel cum noaptea este un sfetnic bun, în aceeaşi măsură, dimineaţa este unul dezastruos, iar reţeta pentru o abordare pesimistă este o promenadă prin spital dis-de-dimineaţă.Trebuie înţeleşi şi bătrâneii, cum o fi să vezi în jurul tău pe toată lumea cum aleargă, iubeşte şi trăieşte la maxim în zbuciumul cotidian, iar tu te târăşti ca un melc agitat (dacă se poate aşa ceva) până apune soarele, şi străzile sunt pline de hoţi care te violează la orice colţ şi îţi fură banii. Mă întreb ce face un bătrânel toată ziua? Spre deosebire de celelalte categorii de vârstă, ziua bătrâneilor începe noaptea. Se trezesc pe la patru-cinci şi deschid televizorul sau mai bine pe la șapte radioul că e mai ieftin, nu plăteşti atât la curent. Se aude la emisiunea „De vorbă cu ascultătorii”:
Tânără pensionară: Sunt o ascultătoare fidelă a emisiunii dumneavoastră.
Realizator: Bună ziua doamnă.
Tânără pensionară: Este o emisiune foarte bună că ne mai ajută şi pe noi că nimeni nu ne mai ascultă şi pensia este mică, fiul meu...
Realizator: Da doamnă aşa este, aveţi şi o întrebare pentru noi?
Tânără pensionară: Păi să vă explic de la început...
Realizator: Pe scurt doamnă
Tânără pensionară: Sunt bolnavă de douăzeci de ani, iau medicamente în fiecare zi, am probleme cu capul, splina, inima, oasele şi cel mai grav...
Realizator: Întrebarea doamnă, vă rog din suflet pentru că mai sunt şi alţi ascultători pe fir
Tânără pensionară: Da, da, şi cum spuneam?
Realizator: Despre nu ştiu ce boală doamnă...
Tânără pensionară: Aaa... da, sunt foarte bolnavă şi am şi un fiu şi o fiică. Fiică-mea a luat numai premiul I la şcoală şi acum e plecată în America şi are şi ea un băieţel care are şi el probleme sărăcuţul, nu ştiu micuţul cum a făcut...
Realizator: Îmi pare rău doamnă dar trebuie să luăm un alt apel, la revedere.
Tânăra pensionară:... hepatită...
      După această desfătare cu problemele altora, începe dialogul între cele două persoane aflate în aceeaşi cameră şi acelaşi trup „De ce nu o lasă dom’le să-şi spună şi ea oful, că o fi muncit şi ea toată viaţa pentru copiii ăia. Aşa am făcut şi eu, m-am spetit toată viaţa pentru ei până m-am îmbolnăvit şi acum nu mai dă nici unul pe aici”. Se aude un bolborosit din bucătărie, este ciorba gata încălzită (fără sare că face rău la inimă), trebuie mâncată înainte de răsăritul soarelui, pentru că pe lumină vine Moş Ene pe la gene.
      De fapt, pensionarii sunt o specie ciudată de vampiri, cu toate că sunt activi noaptea şi pasivi ziua, au, în acelaşi timp, procesul biologic inversat, în sensul că li se scurge sângele şi nu sug ei sângele altora. Partea umană a pensionarului vampir iese la suprafaţă în toată splendoarea dimineaţa când răsare soarele. Răsăritul reprezintă o nouă victorie şi o posibilitate de a continua peroraţiile pe teme alese cum ar fi: cine şi cum s-a îmbolnăvit, cine s-a mai sinucis, cine a mai fost omorât şi când o să se mărească pensiile, ocupaţii care pot fi foarte uşor relatate şi poetic.

 

De-aş trăi 1000 de ani

 

M-am născut şi n-am să mor
În pământ ca un decor
Mă voi zbate ca un tigru
Ş-am să muşc din viaţă
Până mi s-o face greaţă

 

Gura nu o să-mi mai tacă
Şi ferească-l pă-l ce crede
Că la pensie eşti mort
Pentru că pe veşnicie
Am să-i stau ca un nod în gât


Pasiunile mă ţin în viaţă
Pescar sunt de când mă ştiu
Şi am reuşit să prind
Tot ce-i boală, moarte, cataclism
Mă hrănesc din ele ca un rechin

Tinerii sunt pentru mine un chin
Cine să-i mai înţeleagă
Viaţa lor e doar plaisir
Nu înţeleg că pensia toată
E un chin, ca un plaisir

 

N-am murit şi n-am să mor
Sângele-mi curge izvoare
Mă voi stinge ca un soare
Până când în întuneric
Am să mă transform în noapte

 

      Morbiditatea relaţiilor pensionăreşti vine mai mereu în contradicţie cu motricitatea halucinantă a scenariilor care se desfăşoară în jurul lor. Spre exemplu, în metrou, se deschid uşile şi toţi „tinereii” se bulucesc cu ultima fărâmă de energie din corpul lor să prindă un loc cât mai avantajos „tinereţii” furate de nu se ştie cine exact. Vinovaţii sunt întotdeauna „ceilalţi”. „Ceilalţi” reprezintă masa de extratereştrii care nu pot fi înţeleşi şi chiar recunoscuţi fizic, apelându-se la caracterizări de genul „Din ăia cu tot felul de briz-briz-uri pe ei”. Dacă cumva, din întâmplare, reuşeşti să prinzi şi tu un loc, scrâşnind din dinţi şi trecând peste ruşinea dezaprobatoare din ochii bătrâneilor, care consideră că au un drept inatacabil şi inamovibil la şezut, observi că vina bătrâneilor este împărţită frăţeşte cu aşa numita categorie de „viitori pensionari”. „Viitorii pensionari” sunt cea mai ciudată categorie socială, este formată din indivizi de la douăzeci de ani în sus. Deşi pare ciudat, aşa este, când ocupi un loc în metrou care, în mod „normal” este ocupat, toţi ceilalţi care stau şi ei pe locuri se uită urât la tine pentru că tu eşti cel stigmatizat, tu eşti cel vizat de către pensionarul care se uită cu răutate şi duioşie în acelaşi timp. În mod normal ar trebui să se scoale oricine, pentru că nu sunt decât unul-doi metri între ei şi pensionarul cu mâncărime de şezut, dar dacă pe tine a căzut necazul ar trebui să te simţi şi să te sacrifici întru izbăvirea celorlalţi. Dacă nu te ridici şi îţi forţezi norocul, începi să auzi în jurul tău şoapte menite să le auzi „E plină lumea de nesimţiţi, asta e problema societăţii actuale, nu mai există respect” sau, vine câte unul „tânăr negricios” cu şuviţe blonde, în şlapi murdari de var, cu degetele de la picioare strâmbe şi zice pentru a impresiona auditoriul acolit „Scoală-te mă de pe scaun, nu vezi că e oameni bătrâni care stă în picioare”.
      Dacă nu vrei să fii înjurat şi chiar plesnit, trebuie să te supui voinţei imperative a „tinerilor pensionari” şi „viitorilor pensionari” şi, în timp ce te depărtezi, eşti urmărit cu privirea răutăcioasă a unui dinozaur carnivor (aceasta este o ciudăţenie a naturii, pentru că de obicei „tinerii pensionari” şi „viitorii pensionari” sunt mai mult vegetarieno-ştevieni şi nu ar trebui să-şi permită o astfel de privire canibală) gata să sară pe tine le orice mişcare greşită.
      Îmi amintesc de o întâmplare din autobuzul 601, care este linie studenţească, aşadar, ar cam fi singura situaţie în care accesul pensionarilor este, oarecum, restricţionat, vorbe în vânt, nu scapi niciodată de ei. Nu mai lungim vorba, o tipă, pe care întâmplător o cunoşteam de la facultate, se urcă în autobuz şi ocupă un loc, la următoarea staţie urcă un moşuleţ foarte simpatic cu o barbă albă, cu care ar fi câştigat oricând concursul de Moş Crăciun, se uită atent în ochii agresoarei şi încearcă să o impresioneze. Tipa nu „se” impresionează deloc şi stă liniştită pe scaun, neştiind ce-o s-o aştepte. Pe faţa moşuleţului se dau lupte noi şi vechi, se schimonoseşte dar nu îndrăzneşte totuşi s-o "beştelească" cu voce tare, ci mai mult în barbă, aşteptând momentul prielnic. Cum noi românii avem acea vorbă celebră, care defineşte temporal acţiunile, „Toate la vremea şi la timpul lor”, veni şi momentul în care colega de facultate trebuia să coboare. În drumul ei bătrânul o abordă „Eşti grasă ca o vacă, urâtă ca Ceauşeasca şi ochelaristă ca un şarpe”. Dacă tipa se întorcea şi îi zicea ceva de genul „Taci din gură măi grămadă de fiare nereciclabile” i-ar fi sărit tot autobuzul în cap, aşa, a preferat să coboare la fel de liniştită. Totuşi, m-a uimit exactitatea caracterizării, într-adevăr era cea mai apropiată copie făcută realităţii. Cum e posibil să ai atâta tărie, să fii aproape de moarte şi să observi cu atât de multă precizie defectele celorlalţi, să mai şi râzi de ele, în timp ce reproşul tău tocmai la acest lucru se referea, la indiferenţa cu care tipa a tratat un om bolnav şi pe moarte, grăbindu-ţi, într-o oarecare măsură, accederea în veşnicele plaiuri ale vânătorii.
      Îmi vine în minte un singur răspuns, (nu este unul extraordinar, dar încerc) de vină este curajul pe care ţi-l dă frica, sau, mai bine zis, frica de curaj îţi dă curaj, este un pic confuz, dar poate fi explicat. Bătrâneii se înverzesc la faţă atunci când se gândesc la moarte pentru că le este frică şi prind curajul şi disperarea celui care se îneacă. Nu este un curaj demn ci unul provenit din neputinţă, neputinţa de a mai negocia cu viaţa şi cu cei din jur, de fapt, acest lucru se întâmplă când mori, nu mai ai nimic de dat şi natura săvârşeşte un act normal, omoară o viaţă nefolositoare pentru a da naştere uneia plină de calităţi.
      O caracteristică profund umană este că nu murim cu demnitate, apropierea morţii ne face lacomi şi morbizi. Discuţiile despre moarte sunt un fel de cursuri de pregătire pentru pierderea demnităţii. Dacă leul s-ar gândi aproape de la naştere că o să moară, s-ar sensibiliza şi nu ar mai putea vâna cu aceeaşi fervoare şi ferocitate. „Luptă cu viaţa!” nu este un îndemn provenit dintr-un caracter demn, viaţa este la fel de normală ca şi moartea, cu viaţa nu te lupţi niciodată, numai cu moartea duci o luptă neîncetată până te învinge. Ce prostie, să crezi ca te lupţi toată viaţa, nu are nici o logică pană la urmă, decât una elementară, de clasa a treia, lupţi ca să nu mori repede, să mai vezi o dimineaţă.  Cea mai mare confuzie pe care o fac oamenii este că asociază viaţa şi moartea cu celelalte antonimii, zi-noapte respectiv somn-veghe. Avem impresia că dacă ne culcăm va veni şi momentul trezirii, al renaşterii, al înfrângerii morţii temporare. Moartea nu este temporară, numai naşterea, somnul, dimineţile sunt temporare, moartea este una singură şi nu se repetă. Repetabilitatea este o caracteristică a vieţii, a drumului în sus şi a drumului în jos, moartea este indiferentă şi inspiră numai humanoizii să scrie nerozii de genul celor afişate aici şi mai peste tot. Viaţa nu inspiră aşa ca moartea pentru că se repetă, este mai neatrăgătoare, moartea şi apropierea ei însă, dă naştere celor mai mari opere de artă, variaţii pe aceeaşi temă.
      Când mi-am dat seama pentru prima oară că o să mor, mi-am dat seama că trăiesc şi cât de bine e să trăieşti. Ţin minte, când eram mic, că cineva mi-a povestit o întâmplare care m-a pus pe gânduri, în primul rând datorită stilului în care a fost spusă, şi apoi pentru finalul brusc, şocant şi amuzant în acelaşi timp. Acţiunea se petrecea undeva la ţară, într-un sătuc plin de oameni adevăraţi şi neaoşi. Într-o dimineaţă, pe o căldură copleşitoare, la un lac se strânge o mână de copii dornici nevoie mare să facă baie, bălăceală mare, ţipete din toate părţile, întreceri care mai de care ajunge primul, salturi acrobatice executate cu măiestrie şi în fundul gol. După bălăceala generală forţoşii satului se hotăresc să facă o întrecere, care trece de mai multe ori eleşteul ăla e cel mai tare şi câştigă o sticlă de ţuică. Ajunşi în acest moment, povestirea trebuie redată exact aşa cum a fost relatată de cel în cauză, adică de nenea Florian nepoţilor lui.
- La marginea eleşteului, cam aşa, când să să ţâpe de zâuă (că la amiază trebuia să fii prezent la arie) să strânsără mai mulţi, eu cu ăla a lu’ Păiuş, cu Bebe Negru, mai era Găgeală şi a lu’ Vrednicu. Mai veni şi un ţâgan pe care nu îl ştiam, cred că era dă pă gârlă, stătea cu ţâganii cărămizari, arăta vânjos ţâganu’, da negruuu... ţâganu’ ăsta mă! Dă ar fi fugit şi tăciunili de el, mă ştii cum era? Puciasă mă, n-am văzut în viaţa mea aşa ceva!
- Şi! și! Ce a făcut ţâganul nenea Floriane?
- Staţi mă neastâmpăraților că vă spui, ho! Ce vă grăbiţi aşa ca fata mare la măritat, vă spui. Nici acu nu sunt de aruncat, dar pe vremea aia eram spirt, aveam forţa dă puneam singur porcul jos şi îl tăiam, iar mândrele să ţâneau roi la fundul meu, cum să ţâne viţălu’ după vacă, dar eu nu le băgam în samă.
- Mă da ce fund aveai matale dă să ţânea toate după el? Şi, eu să fi fost muiere, n-aş fi stat la fundul tău, că după cum te ştiu pe matale nu prea mi se pare că...
- Sssst!... Musca! Nu ţi-e ruşine măi pufi, păi eu când deja terminasem cu femeile, tu ziceai „uite mamă trec soldaţii”. Şi să vă spui în continuare, după cum zâcieam, eram toţi flăcăii satului şi un ţâgan, care dracu’ ştie de unde venise şi cum îl chema, noi îi zâcieam Ţâganu’. Ne pusărăm toţi la start şi... şi nu vă mai spui că nu sunteţi atenţi şi numai la muieri vă stă mintea.
- Hai mă unchiule spune mai departe, ce mama naibii e cu ţâganu ăsta?
- Aşa! Pai trecurăm noi eleşteul o dată, de două ori, de trei ori, când ajunsărăm la final nu mai era ţâganu’.
- Şi! și! Ce se întâmplase cu ţâganul? Se înecase? Ajunsese de mult primul? Era un ţâgan vrăjitor şi dispăruse?
- Pssst! Linişte mă neastâmpăraţilor, nu v-ar răbda o stea sau două, staţi să vă spui că nu e aşa.
- Da cum e?
- Ne uitarăm noi în stânga, ne uitarăm în dreapta, când ne chiorârăm mai bine, văzurăm ţâganul zbătându-se în mijlocul eleşteului şi ţâpa după ajutor.
- Şi! Ce aţi făcut? Aţi sărit toţi după el?
- Pai staţi aşa să vă spui, că noi eram toţi frânţi după atâta efort.
- Păi cum? Ăla se zbătea colo şi voi vă codeaţi?
- Era în joc şi o sticlă de ţuică, aţi uitat?
- Şi! și! Ce s-a întâmplat?
- Ce să se întâmple, a murit dă-l dracu’ dă ţâgan.
- Şi după aia?
- După aia nimic, a murit şi gata, s-a terminat povestirea.
      Ţiganul a murit! Trăiască ceilalţi care încă mai respiră. Dacă ne uităm un pic la reţeta cotidiană, observăm că viaţa unui om sau a mai multora, nu este aşa de importantă pe cum se crede. Vieţile oamenilor nu sunt decât nişte statistici, care nu te omoară direct ci doar ca fenomen. Fenomenele sociale înseamnă, de fapt, moarte, şi mai ales moartea responsabilităţii individuale. Dacă bătrâneii ar fi conştienţi cu adevărat de faptul că sunt un fenomen la fel de important (sau nu) ca celelalte cum ar fi: tinereţea, salariaţii sau bogaţii, nu ar trebui decât să se uite pe statistică şi să observe că sunt programaţi să moară procentual într-un anumit interval de timp şi că trebuie să accepte acest lucru ca atunci când accepţi că produsul tău genetic a crescut, nu mai este copil şi nici nu va mai reveni vreodată în această stare.
       Există o poveste populară plină de profunzimea practică a realităţii. Un ţigan avea un măgar cu şi reuşea cu greu să-şi asigure necesarul zilnic de hrană pentru a supravieţui, universul se învârtea în jurul măgarului (care, fie vorba între noi, habar nu avea de lucrul acesta). Într-o dimineaţă cu soare în viitorul căreia nu se întrevedea nimic nou, ca de pildă, să treacă vreo maşină sau să apară vreun japonez cu aparatul de fotografiat, care oricum nu mai era aşa o noutate, se hotărî măgarul să treacă în forma ideală a fostului măgăruş imperfect şi muri (este de presupus că a ajuns în raiul măgarilor sau mai bine zis al măgăruşilor, pentru că acum este perfect, nu mai poate fi acuzat că este măgar). După câteva zile ţiganul se comporta de parcă nu se întâmplase nimic grav, un cetăţean (care, întâmplător, ieşise de curând la pensie) îl întrebă mirat „Măi „danezule” cum poţi să fii aşa de calm, tocmai ţi-a murit singura şansă de supravieţuire?”. Răspunsul „danezului” veni, aşa cum vin banii, rar şi încet „La orice câştig este şi o pierdere”. Și, pentru ca totul să fie perfect, trebuie să completăm pilda cu un sfârşit pe măsură. Înaintea înţelepciunii sale veni o altă vorbă mare „Ce-am avut şi ce-am pierdut, totul se pierde şi se câştigă, toate au fost şi or să fie parte a unui simplu dat”. După o lună muri şi ţiganul (tot dimineaţa).

Add comment


Security code
Refresh

Creeaza un cont sau autentifica-te!