Thu06222017

Last updateMon, 26 Sep 2016 7pm

Back You are here: Home Victorisme Povesti citadine M-a sunat Dumnezeu

M-a sunat Dumnezeu

 

     DSC01385 Cum ar fi să te sune Dumnezeu și chiar în momentul acela să fii la baie într-un moment foarte delicat și să nu poți răspunde? Ăsta chiar mi se pare supremul ghinion, ai răspuns toată viața la toate apelurile de la toată lumea, de la instalator, de la un chinez care greșise numărul, dar nu ai reușit să-i răspunzi lui Dumnezeu. De aici încolo viața ta se prăbușește pentru că nu poți să te gândești decât la ce o fi vrut oare să-ți spună, ce poate să-ți spună Dumnezeu la telefon? De ce m-a sunat Dumnezeu? Dacă ești macaragiu ce poate să vrea să-ți comunice Dumnezeu, ce subiect comun poți avea cu El? Dar dacă ești filozof, există vreun subiect despre care să nu poți vorbi cu el?

      Îmi storc mintea și nu îmi vine să cred că m-a sunat Dumnezeu și eu eram la budă. Prima idee care îmi vine în minte este că, în mod normal, ar vrea să mă atenționeze cu ceva, să sancționeze un anumit comportament, gând sau acțiune, dar cu ce am greșit? Sau poate aceasta este și pedeapsa, să mă sune într-un moment delicat și să mă lase tânăr, fericit și cu ochii în soare, buimăcit de o teribilă întrebare. Poate că dacă nu pierdeam metroul ajungeam mai repede acasă, sau dacă nu mă reținea o babă pe stradă să mă întrebe unde este casa de pensii, ajungeam mai repede la metrou sau poate... sau poate dacă Dumnezeu m-ar fi creat cu o fracțiune de secundă mai devreme aș fi ajuns la telefon.
      Nu știu de ce, dar mă gândesc la tataie Costică și vreau să-mi amintesc de o vorbă mare pe care el obişnuia să o spună (așa cum se obișnuiește când îți aduci aminte de tataie) dar nu îmi amintesc nici o vorbă mare spusă de el. Să nu fi spus el nimic interesant toată viaţa lui? Mint. Mi-am amintit o vorbă cât-de-cât, pentru că țin foarte mult să-l pot aprecia pentru ceva ”Nu înțeleg jocul ăsta, de ce nu își ia fiecare câte o minge, decât să alerge toți după una singură?”. Rumoare în tribune, să fie oare o vorbă mare, pentru că este ceva de genul, de ce să te joci dacă poți să nu te joci? Nu cred că poate fi pusă la categoria ”Vorbe de duh ale înaintașilor noștrii” dar mă duce cu gândul la obsedanta mea întrebare, de ce m-a sunat Dumnezeu? Avea și alte posibilități să mă contacteze și dacă dorea să-mi spună neapărat ceva găsea El o cale să-mi comunice. Nu există decât un singur răspuns, a vrut să mă amăgească, nu vreau să fiu nesimțit dar e singura explicație. Mă amăgește pentru că eu nu pot înțelege de ce m-a sunat, așa cum nici tataie Costică nu înțelegea jocul de fotbal.
     Știu o grămadă de povestiri despre întâmplări extraordinare, miraculoase și inexplicabile. Am aflat odată o povestire ciudată de la un individ slăbuţ, un pic efeminat, prietenul tuturor femeilor și moartea rațiunii, numitul Flocu’. Un proletar dintr-un sătuc se întorcea în fiecare seară de la serviciu pe drumul dinspre gară, ghidându-se mai mult după instinct decât după simțurile obturate de alcool. De câte ori trecea prin miriștea de la Dâncata îi apărea un miel strălucitor care traversa drumul, omul a înnebunit pentru că nimeni nu îl credea, până când a fost găsit mort pe cărare cu niște dovezi foarte clare lăsate de asasin, niște urme sferice urât mirositoare.
     O altă povestire a unui personaj pe care nu îmi permit să-l enunț, dar care datorită staturii sale neînsemnate, scornea niște povestiri uriașe și interesante pentru că i se întâmplau taman lui. Păcat că nu îl știți, e un pic durduliu, cu o mustață de ungur negru și a afirmat odată (la un chef) cu toată convingerea că a ajuns la un asemenea stadiu de putere încât poate să facă (la fel ca celebrii călugări budiști) hi! Și ridică o mie de kilograme. Dar povestirea lui este și mai captivantă datorită elementelor ciudate care apar în ea, dar mai ales a finalului. Se făcea că într-o dimineață devreme înainte de răsăritul soarelui, în timp ce mergea liniștit prin vale pe la Cotoveanu, deodată în fața lui apăru un individ foarte scund, cu mustață, o căciulă enormă și o cobiliță cu două găleți în care era lapte, îl întrebă ”Cumperi lapte?” apoi ”Dar brânză cumperi?”, după această scurtă interpelare dispăru. Și apoi să vezi interpretări, că era de fapt socrul care a murit cu câțiva ani înainte și a vrut să-i transmită un mesaj care ar putea să însemne niște grozăvii despre care îmi este rușine să povestesc. Să fie oare același gen de întâmplare supranaturală? Nu! Pentru că pe mine chiar m-a sunat. Dar dacă mă gândesc mai bine trebuie să o consider o adevărată onoare conferită doar unui cerc restrâns de persoane.
      Cum ar fi fost să mă fi sunt când eram mic, în Sălăjean, și să spun tuturor că m-a sunat Dumnezeu, cred că aș fi fost cel mai tare de la X4 (numărul blocului în care stăteam). Ar fi rămas cu gura căscată toți, Petre Chioru, Adrian Moldoveanu’, Stafie, Giurcan și Nănacă, ar fi început niște povești cu sfârșitul lumii (o combinație între Apocalipsă şi unele filme pe care le văzuseră ei) și ce le-a povestit mamaie că se întâmpla înainte, de se întorcea lumea cu fundu’ în sus. Asta era partea cea mai frumoasă și plină de mituri, legende și minciunele, care de care mai înflorite pentru a fi pe cât de miraculoase, pe atât de credibile.
     ”Înainte” era un timp sigur, nimeni nu putea să te contrazică, pentru că, ori se întâmplase înainte să ne naștem noi, ori se întâmpla în alte locuri (la bunici, mătuși, rude îndepărtate) despre care ceilalți nu puteau să-și dea cu părerea. Era o măsură de siguranță necesară pentru că se mai trezea câte unul mai isteț să zică ”Bă eu nu prea cred, e prea de tot, nu am mai auzit așa ceva în viața mea”, în acel moment învinuitul, care trebuia să recâștige terenul pierdut, ataca cu toată virulența ”De unde știi tu mă că nu s-a întâmplat așa, ai fost tu acolo?”. Aici se ”nasolea” treaba pentru acuzator deoarece nu putea să aducă argumente raționale și realiste, punea în pericol toate poveștile celorlalți și poate inclusiv pe ale sale, demitiza toate timpurile anterioare. De aici pornea contraatacul și bucuria unei acțiuni ce avea cu siguranță să crească până la cote tiranice credibilitatea învingătorului ”Da’ ce mă, tu când ai spus că la tine la țară o vacă a fătat trei miei, puteam să zic și eu că nu cred”. Totul se termina cu un pact de neagresiune între părți și bucuroși că mai pot apela oricând la aura magică a povestirii lor, fiecare își păstra nealterat timpul său anterior.
      Cam același lucru mi se întâmplă și mie, numai că aici cele două personaje copilăroase care se contrazic sunt cei doi centri de tip Yin și Yang care mă bântuie și vor să știe un lucru aparent banal și absurd în același timp. Banalul și absurdul sunt doi copii ai aceleiași mame, problemele cele mai banale nasc întrebările cele mai absurde. Întrebarea “De ce m-a sunat Dumnezeu?”, nu diferă foarte mult de întrebarea, “De ce zboară albinele?”. Este o banalitate în fond, de ce să stai să te gândeşti la o chestie fără nici un rezultat practic când ai atâtea lucruri importante de făcut, la serviciu, acasă, cu iubita. Dar dacă te gândești și lucrurile importante sunt banale, de ce să ai serviciu și mai ales de ce să muncești, când munca omoară spiritul creator și înrobește sufletul, de ce să ai casă dacă poți hoinării liber, de ce să iubești pe altcineva când te poți iubi doar pe tine? Prin urmare, nu situaţiile care implică acţiuni, obiecte sau oameni sunt absurde, ci doar interogaţiile cu privire la acestea. Sisif este eroul absurd doar în cadrul unui scenariu pe care noi îl creăm prin întrebări ce privesc finalitatea acţiunii sale. Numai o gândire consecinționistă poate observa absurdul oricărei situații. Urmând fidel schema de mai sus, pot afirma că Dumnezeu nu m-ar fi sunat dacă nu mi-aș fi pus anterior întrebarea “De ce m-a sunat D-zeu?”.

Add comment


Security code
Refresh

Creeaza un cont sau autentifica-te!