Fri11242017

Last updateMon, 26 Sep 2016 7pm

Back You are here: Home Victorisme Povesti rurale Ţăranii de la oraş şi orăşenii de la ţară

Ţăranii de la oraş şi orăşenii de la ţară

      nuntaCe-i bre? Te îmbie cu un reproş un individ îmbrăcat bine, cu faţa vicleană, ciorapi Reebok, şapcă NBA, când te înghesui şi tu “ca tot omu’ ” să apuci un loc în autobuz. Bre-ul ăsta sancţionează atât peiorativ cât şi pozitiv orice tip de comportament (Mircea Radu ştie!), atât la oraş dar mai ales la ţară. Este adevărat că avansata cultură a bunului simţ bucureştean tratează cu superioritate provincialii adresându-li-se cu “Ce faci bă moldovene?” dar şi ei abordează problema cu un ”Ce mă, au venit puii ăştia albi de Bucureşti să ne înveţe pe noi”, aşa că disputa nu poate fi tranşată de nicio parte.

       Ţăranii de la oraş au un anumit stil în continuă schimbare, în funcţie de cum involuează cultura manelistă, cu cât mijloacele tehnice sunt mai avansate, cu atât Costi Ioniţă se împăunează cu mai multe preluări. Costi, prin natura meseriei sale, plombează toţi dinţii sănătoşi din gura unor autori originali, combinând natura moartă a creaţiei mioritice de baltă cu esenţe asiatice tari, capabile să satisfacă orice gust. Îmbrăcămintea, în general, se mulează pe ritmurile seherezadiene, ieşind în evidenţă pantofii alungiţi şi cu cioc a la Muc cel Mic, pantalonii largi în culori pestriţe şi stridente, tricourile cât mai mulate pe trupurile osoase care lasă să erupă din piept o pilozitate vecină cu virilitatea, şi, peste toate, vine o adevărată cascadă de lanţuri, braţări şi ghiuluri groase menite să ia ochii muzelor maneliştilor.

     Momentele de duioşie şi de tandrețe, se realizează sub bagheta magică a unui D.J. care mixează tot, este fantastică această capacitate a lor de a se adapta pe moment la orice situaţie şi de a simţi mirosul ”parailor” acolo unde pute. Este un fel de terapie agresivă de refacere în urma unor implanturi cu orgoliu, bogăţie, şmecherie şi crasă înfumurare. Chinuiţi după atâţia ani de sforţări în tot felul de afaceri dubioase, şi odată “ajunşi”, îşi revarsă şi defulează toată paleta de simţăminte prin “Am prieteni şi duşmani care mă golesc de bani” sau “Duşmanii mor când ne descurcăm mai bine”. Toate aceste versuri nu sunt decât nişte strigăte de primate care se bat cu pumnii în piept, arătându-şi superioritatea.

       Majoritatea oamenilor fac greşeala de a punea toată această “muzică” pe seama influenței nefaste a minorităţii rromilor, ei, românii, nefiind vinovaţi cu nimic “Ce să-i faci, dacă aşa e peste tot, noi ce să facem”. Adevărul este că ne place, pentru că dau glas într-un mod obscen tuturor trăirilor noastre, resimţite în acelaşi mod, dar care nu pot fi transmise “pe şleau”, ci numai prin această mistocărie amuzantă, dar care, în fond, vorbeşte numai de lucruri serioase. Nu putem însă afirma că maneliştii sunt o categorie strâns unită şi nu suportă ingerinţe, sunt, de fapt, mai multe aripi, cea radicală a maneliştilor care recunosc şi se mândresc cu acest lucru, apoi sunt cei care ascultă manele dar şi alte genuri, iar în cele din urmă vin cei mai periculoşi care te “ţepuiesc”, afirmă că manelele sunt de “cacao”, dar ei nu au nimic cu cei care ascultă. Aceştia din urmă sunt un fel de aviatori pe brazdă, se dau oripilaţi ca o domnişoară ingenuă şi apoi, acasă, “bagă” o manea ca să le vină sângele în obraji şi te sună “Alo! Auzi... la tine sunt C.D.-urile alea cu Metallica şi U2 că nu mai pot trăi fără ele, of!”. Între timp, începe o discuție despre nenorociţii de manelişti având pregătit un arsenal original (de spirite) de care este foarte mândru “Mică îţi este grădina Doamne de încap aşa de puţini în ea, of!”. Odată aruncată pastila, nimic nu mai contează pentru că “Valoarea mea, valoarea mea, nu o are nimenea”.
      Orăşenii de la ţară nu au o ierarhie bine stabilită între diferitele tipuri de manele şi autori. Adrian Minune şi Costi Ioniţă sunt consideraţi deja a fi mult prea elevați întru exprimarea adevăratelor sentimente. Sunt preferaţi maneliştii din maxi-taxi, autobuze, pieţe şi talciocuri, care folosesc în “cântecele” lor reţeta exactă a situaţiilor pe care trebuie să le înfrunte zilnic adoratorii placerilor imediate şi intense. Un fenomen interesant s-a desfăşurat imediat după revoluţie atunci când au sosit ajutoare din toate părţile, în mare măsură lucruri nefolositoare şi vechi. În mod normal, nimeni nu ar fi acceptat, totuşi, datorită faptului că erau din străinătate și mai ales pentru că ”tot ce-i gratis, satisfacție garantată”, lumea le-a acceptat. Astfel, au apărut pe stradă tot felul de indivizi îmbrăcaţi ciudat, de la pantaloni roz cu picățele și saboți de lemn, până la manichiuri în culori nemaiîntâlnite și CD-uri folosite pe post de farfurii zburătoare.
      Toată această scălămbăială cromatică și fără rost, combinată cu forme incipiente ale manelelor de azi (vezi ”Aoleu se mărită Mona mea”) au creat un fond greu de combătut, s-a creat o tradiție cu rădăcini, și cel mai important, care înmugureşte în fiecare an. Știu cazuri în care niște stimabili nu au vrut să intre într-un restaurant pentru că este prea ”adevărăciune” pentru ei. Deși pare greu de crezut ”neadevărații” erau conștienți de statutul lor social și preferau să se bălăcească și să colcăie în suc propriu, ghidându-se după preceptul ”Mortul de la groapă nu se mai întoarce” sau, ceva mai dur dar care exprimă exact ceea ce vreau să spun” Fir-ai a dracu’ mamă care-mi dai bani de țigări și băutură”. Realitate, dar nu mai mult.
      Tonul dur al acestor defulări contrazice într-o bună seamă imaginea idilică, pastorală a țăranului român, gata oricând să ajute un trecător aflat la ananghie, chiar dacă acesta face parte din tabăra dușmanului. Scrutează orizontul punând mâna streașină și zice ”Ehe! Vin timpuri grele dragii moșului, dar cu vrerea Lui Dumnezeu le-om duce toate”. Nu zic, or mai fi și câțiva din ăștia, însă grosul îl constituie acum o specie evoluată sau involuată (nu se știe prea bine) a orășenilor de la țară, aceștia sunt niște ființe intercalate între două lumi. Problema acestor lumi este că sunt așezate invers, în afara timpului normal, este un viitor în al cărui capăt nu poate fi decât trecutul. Progresul este un fenomen de care își amintesc încontinuu, este singura memorie pe care o pot avea. Sunt, doar în măsura în care îmi amintesc de mine. Viitorul nu este decât un instrument de satisfacere a trecutului. Mi-e dor de trecut, în viitor. Viața este o continuă actualizare a trecutului ”Nu mă interesează pe cine votez, toți sunt o apă și un pământ”, obișnuința este locomotiva trecutului din viitor.
      Îmi amintesc de doi prieteni, unul de la oraș, altul de la țară. Cel de la oraș avea o personalitate puternică și era puțin mai ancorat în realitatea miștocăriilor cotidiene, cel de la țară era un tip timid și cu evidente aspirații către condiția orășeanului. Obișnuiau să facă totul împreună, stăteau în aceeași bancă, le plăceau aceleași lucruri, aveau cam aceleași opinii, în mare parte diferite de ale celorlalți. Cel de la oraș era conștient de influența pe care o are asupra celuilalt şi uneori chiar abuza de superioritatea sa persuasivă declanșând în mintea celuilalt un întreg lanț de efecte, care duceau, în final, la un rezultat previzibil. Spre ”bătrânețea” relației lor, atunci când țăranul a fost prins în ”mrejele lostriței” de către o "vicleană fată de țară", acesta şi-a folosit toate cunoștințele acumulate din relația de prietenie cu orășeanul, pentru a se reîntoarce la timpul anterior, cel în care își putea folosi informația fară nici o ingerință.

     Țăranul și-a amintit de el atunci când a acumulat destule cunoștințe despre viitor pentru a se putea întoarce (unde se putea întoarce…) în trecut. Este o tehnică și o metodă eficientă, ca o gaură neagră care absoarbe tot spiritul creator și nu face nimic altceva decât să forțeze intuiția imediatului, care nu este viitor, ci, mai degrabă, o prelungire placidă a trecutului.
      Astfel, orășenii de la țară sunt niște maeștrii ai deghizării instinctive, ei reușesc, fără o prealabilă premeditare sau conștientizare, să acționeze împotriva cursului normal dedus din manifestările obișnuite ale personalității lor. Intuiția binelui și a răului se raportează întotdeauna la problemele zilnice, ce este bine astăzi se uită până mâine și devine rău, ce este frumos devine urât, și, cel mai important, cine este deștept se preschimbă-n prost cât ai clipi. Tradițiile și cutumele joacă un rol important aici (fiind rezerve mari cu privire la autenticitatea lor), inteligenţa se manifestă practic și nu profund, un om deștept trebuie să respecte regulile scrise de babe în conștiința colectivă ”Auzi făi! Ăsta a lu’ Firfirică umblă cu bezmetica aia a lu’ Bebe. Ăsta a lu’ Firfirică, credeam că e deștept, are și el facultate, dar degeaba a făcut-o că acum s-a îmbârligat cu fufa aia”. După o săptămână KGB-ul și SRI-ul se întâlnesc la obișnuita bârfă cu un păhărel de țuică, după ce, în prealabil, l-au stresat pe popă la biserică cu tot felul de idei inovatoare și zânzanii ”Părinte, nu ar mai trebui să se dea dezlegare la carne în zi de sărbătoare, păi asta a lu’ Ghencea, care toată lumea știe cum a trăit cu bărbatul ei, dar și cu alții în același timp prin porumb pe la Găinaru’, vrea să dea carne la masă la pomană, să fie a dracu’, iartă-mă Doamne, care nu îi face blesteme”. Bârfa este în toi iar invectivele, mustrările și blestemele se rostogolesc ca niște bolovani sisifici ”Ce vorbirăm noi fă săptămâna trecută de ăla a lu’ Firfirică, e deștept tare ciocoflenderul ăsta să țâne cu aia a lu’ Bebe care, auzi fă, câștigă treizeci de milioane pe lună, că lucrează la bancă”.
      Frumusețea artistică a acestor personaje, a țăranilor de la oraș și a orășenilor de la țară, este dată de absurditatea naturală a acțiunilor pe care le desfășoară. În mod obișnuit natura acționează destul de logic în ceea ce privește scenariile în care ne jucăm rolurile, dar când vine vorba de clasa socială enunțată mai sus, nu se mai pune problema unei rânduieli raționale. Este un teatru al improvizațiilor de moment în care umorul și drama sălășluiesc complementar în fiecare conștiință și în fiecare lucru, nu există bine și rău ci numai râsete și plânsete provenite din modul de a trăi ce se desfășoară sub auspiciile unui singur scop IMEDIATUL!

Add comment


Security code
Refresh

Creeaza un cont sau autentifica-te!