Fri09222017

Last updateMon, 26 Sep 2016 7pm

Back You are here: Home Victorisme Povesti rurale Dacă eşti catâr, poţi ajunge în raiul măgarilor?

Dacă eşti catâr, poţi ajunge în raiul măgarilor?

 

      dacaesticatarUn catâr urca alene pe o cărare de munte şi se gândea la problema cea mai stringentă din viaţa lui, unde va ajunge după ce îşi va da obştescul sfârşit. Această idee îl frământa încă de când era mic şi o întrebase pe mama lui „Mami, ce sunt eu de fapt, cal, catâr, măgar sau asin? Ba chiar unii îmi mai zic câteodată şi boule sau porcule ori vită!”. Mama lui îi răspunse că este prea mic să înţeleagă acum, dar este ceva între cal şi măgar, nimeni nu ştie prea bine, şi, oricum, lumea te confundă şi nu prea dă mare importanţă. Care este caracteristica definitorie pentru un măgar şi care este cea pentru un catâr? Cum poţi să fii şi măgar şi cal, în acelaşi timp? Ce poţi să spui „Am urechile mai lungi, deci exist ca un măgar, sau sunt măgar şi exist ca un catâr?” „Sunt animal dar totuşi gândesc, nu sunt ca toate animalele sau sunt om-animal cu coadă?”.

        Era ziua lui liberă, ciobanii de la stână îi dăduseră desagile jos şi putea să facă ce vroia, putea să mănânce câtă iarbă vroia, să zburde şi să facă toate măgăriile posibile. Dar nu putea, ceva nu îi dădea pace, cu o zi înainte o oaie în costum de vară se lăuda că ea e cea mai frumoasă din rasa ei şi că o cheamă ţigaie, iar el, el este o corcitură care atunci când va muri o să zică lumea despre el „Aauzi mă! A murit aaa... cum îi zice că nu îmi mai amintesc, arăta ca un măgar dar nu era măgar... calul ăla cu urechile mari”.
      Bietul catâr ajunsese la disperare, mânca numai iarbă „coada şoricelului” pentru că îl calma şi uita pentru un timp de durerea provocată de incapacitatea de a se plasa şi el într-o specie bine definită, vorbea singur, şi făcea, fără să-şi dea seama, o gălăgie infernală, oile îl evitau crezându-l nebun, ce ştiau ele, erau fericite şi de rasă, şi, cel mai dureros, de rasă pură. Cu o noapte înainte visase că este împăratul măgarilor şi că poate avea orice măgăruşă vrea, iar lumea era plină de măgari şi toate celelalte specii, inclusiv oamenii, erau inferioare. Oamenii trăgeau la jug, dar surprinzător tot se credeau cei mai deştepţi şi se răsculau des, încăpăţânându-se să nu mai tragă. Măgarii îi pedepseau aspru pentru nesupunere, cu toate acestea, oamenii nu înţelegeau niciodată, când îi apuca nebunia, nu mai făceau nimic. Măgărimea nu înţelegea această atitudine contradictorie, când făceau totul perfect şi nu era nici o problemă, când aveau draci în ei şi nu putea nimeni să îi mai înţeleagă.

      În tradiţia măgărească apăruseră tot felul de povestiri pilduitoare cu privire la caracterul oamenilor, una dintre ele îl impresiona cel mai mult pe măria sa împăratul măgarilor, catârilor, asinilor şi a tuturor vieţuitoarelor (în ordinea valorică). Se spunea că, pe când apele acopereau aproape tot pământul şi natura se dezlănţuia în toată splendoarea furiei sale, vântul nu era confundat cu aerul condiţionat, iar focul ardea liniştit fără să intervină pompierii, locuia undeva într-un copac Omul, mai precis, primul om (care probabil nu era prea inspirat dacă îşi luase numele după cum era). Dumnezeul măgarilor îl crease cu un singur scop, să aibă grijă de floarea sa preferată Măgăruşca. Trebuia să o ude în fiecare zi, să se îngrijească de ea ca de propria persoană, să-i vorbească în serile lungi de iarnă pentru a nu se plictisi, ba chiar să o apere cu propria viaţă, dacă este necesar. În schimbul acestui serviciu îi era îngăduit să prindă peşte din apă de trei ori pe săptămână, era singurul mod de a se hrăni, nu putea mânca nimic altceva şi nici nu se mai gândea să încerce.
      Viaţa decurgea liniştit, floarea creştea, Dumnezeul era mulţumit şi Timpul se plictisea şi el de atâta Spaţiu. Ca să nu se mai plictisească, Timpul îşi chemă la ordine toţi supuşii, printre ei, Momentul, Când, Niciodată, Întotdeauna, Altădată, Acum, Mâine, precum şi slugile de ocară ale acestora, 12:15, 19:45 sau 00:00 care se lăuda că el este în toate timpurile în acelaşi timp. Gălăgie mare, agitaţie pe măsură, toată lumea timpului se întreba ce o să se întâmple, a uitat careva să-şi facă treaba, pentru că Uitatul este singurul lucru cu care poate greşi un reprezentant al timpului. Oricare perioadă ai reprezenta există întotdeauna posibilitatea de a uita. Mare şugubăţ era Uitatul ăsta, era în stare să facă farse orişicui, se întâmplase des ca Niciodată să uite ce are de făcut şi să se transforme în Întotdeauna, dar, totuşi, cel mai des, Acum devenea Altădată. Cei patru reprezentanţi ai Timpului aveau cele mai grele slujbe şi erau desconsideraţi dar şi invidiaţi pe ascuns de ceilalţi. Cel mai huiduit era Acum, care nu se ţinea de cuvânt, făcea ce făcea şi se ducea peste săracul Altădată care era foarte timid şi fâstâcit, şi, obligat de Întotdeauna, nu îl putea refuza.
      În faţa mulţimii dezorientate şi a învălmăşelii provocate de Acum, care nu se hotăra prin Niciodată şi prin Când, să înceapă discursul Timpului şi îl tot stresa pe Altădată, apăru în sfârşit Timpul şi decretă scurt şi la obiect că s-a plictisit să se tot plictisească şi că de mâine o să înceapă un aspru război împotriva Spaţiului care este vinovat de plictisul lui, întinderea îl scotea din minţi, pentru că trebuia mereu să se ţină după el.
      Concepu un plan machiavelic prin care să se facă dreptate şi, în acelaşi timp, să-l supună pe Marele Explorator, Spaţiul, fără ca acesta să ştie ce l-a lovit, dar, cel mai amuzant era că nu o să-şi dea seama Când o să se întâmple. Planul era definitivat, organizarea realizată ireproşabil de către Înainte care se grăbea, de frica lui Acum imprevizibilul, să termine cu ultimele amănunte. Urzeala cerea un efort considerabil din partea Timpului, trebuia să încerce să-l înduplece pe Dumnezeul măgarilor şi să-l implice într-o întreprindere periculoasă chiar şi pentru acesta. Planul nu prezenta nici o garanţie, se putea întâmpla orice, nimeni nu încercase aşa ceva până atunci, Omul trebuia înzestrat cu un pic de conştiinţă a trecutului, viitorului şi prezentului pentru a confuza şi induce în eroare Spaţiul. Spaţiul era foarte încrezător în puterile sale şi foarte abil în mişcări, totuşi, era deficitar la capitolul orientare temporală, iar faptul că un om ar putea să aprecieze subiectiv Timpul, nu putea decât să-l pună într-o situaţie nemaiîntâlnită la muritori, să măsoare Spaţiul din perspectiva Omului.
    Dumnezeul măgarilor fu înduplecat, şi, printr-un artificiu divin, Omul deveni conştient de Când, Niciodată, Întotdeauna, Altădată, Acum, Mâine, ca şi cum ar fi fost întotdeauna stăpân peste ei. Era însă o capcană, pentru că reprezentanţii Timpului îi puseseră când rău şi se schimbau între ei cât ai clipi, provocând în mintea Omului reacţii ciudate şi inegale. Se gândea la trecut, cu ajutorul căruia aprecia prezentul şi prezicea viitorul. Visa pământuri nemaiîntâlnite, mări nemaivăzute şi, cel mai important, începuse să aibă o idee asupra a ceea ce înseamnă fericire, plăcere, suferinţă. Spaţiul era într-un impas major, nu reuşea să se ţină după gândurile Omului, nu putea măsura durerea, fericirea, lăcomia, invidia, pentru că erau gânduri perfecte într-un corp plin de defecte. Nu înţelegea cum un om putea să construiască întinderi nesfârşite într-o fracţiune de secundă, şi, apoi, să le distrugă tot atât de repede.
       De atunci timpul a rămas soliptic într-o minte care nu se poate acomoda cu spaţiul înconjurător, de aici şi această inconstanţă constantă a oamenilor, Timpul le joacă feste şi nu îşi pot da seama de ceea ce este subiectiv şi obiectiv în jurul lor, pentru că şi Spaţiul este la fel de confuz. De aceea oamenii sunt atât de încăpăţânaţi, pentru că nu îşi găsesc Locul, Niciodată devenind Întotdeauna şi invers, iar Acum se transformă cu o forţă uriaşă în Altădată.
      Urâtă specie oamenii ăştia, gândea măgarul în timp ce rumega câteva fire de iarbă grasă, dacă şi-ar vedea ei interesul şi nu ar mai sta să mediteze la orice aiureală, ar fi ei stăpânii lumii, şi nu măgarii. Cu toate acestea, chiar şi ei sunt o specie ca toate speciile, numai eu sunt blestemat să port cicatricea confuziei, a amestecului genetic şi a mirării eterne. Cine sunt? De ce sunt aşa? Mă simt ca frumoasa şi bestia în acelaşi corp, totuşi ceilalţi nu văd decât bestia. Ei nu ştiu însă un lucru important, atunci când fac pe frumosul, sunt, de fapt, bestia de care se tem cu toţii. Poate că, dacă faci parte dintr-o specie, acest lucru te face mult mai limitat în aprecierea celorlalte specii, dar dacă ai câte ceva din toate, îţi poţi da seama mult mai bine de limitele celorlalţi.
      Dar ce fac? Fac aceeaşi greşeală ca a oamenilor, la ce îmi trebuie mie să cunosc toate ascunzişurile celorlalte genuri, când eu nu sunt decât o jalnică combinaţie nereuşită de gene şi oricât de superior m-aş da eu în faţa celorlalţi, tot ei vor învinge, pentru că ei sunt ei, pe când despre mine nici măcar atât nu pot afirma. Ei sunt ei de la început, eu nici nu am fost eu de când mă ştiu, cine ştie câţi tâmpiţi am în genele astea spurcate şi goale de orice fărâmă de pedigree. Nici măcar nu-mi trăiesc viaţa mea, o trăiesc pe a nu ştiu câtora, sângele îmi este amestecat, cine ştie a cui faţă este aceasta pe care o am acum, cine ştie ce criminal feroce a speriat măgărimea cu înfăţişarea asta. Poate că tocmai de aceea sunt aşa de deosebit de celelalte specii, pentru că eu am caracteristicile mai multor specii în acelaşi corp şi toate reacţionează în alt mod, la aceiaşi stimuli.
     Între timp poteca de munte începu să coboare uşor şi ziua nu se mai vedea bine printre crestele munţilor, parcă înduioşaţi şi ei de zbuciumul interior al măgarului. Măgarul cobora şi nu mai gândea în acelaşi mod ca atunci când urca, i se părea că numai atunci când se trezeşte pe câte o pantă ascendentă mintea lui o lua razna şi se zvârcolea ca mămăliga în tuciul ciobanilor care o mestecau vârtos şi cu poftă, la gândul apropierii de masă. Întunericul învălui toată valea, poteca nu se mai zărea nici unde, iar măgarul cobora, şi pe măsură ce înainta se simţea din ce în ce mai fericit că e printre puţinii care nu fac parte dintr-o specie pură. Era într-un avantaj clar faţă de ceilalţi, pentru că ei erau în el, dar el nu era în nimeni.
Deodată se auziră câteva focuri de armă:
- Am împuşcat ceva, cred că e un cerb.
- Păi ce vânător eşti dacă nici nu ştii ce ai împuşcat?
- Nu ştiu ce specie e, s-ar putea să fie măgar, cal sau catâr, nu se prea vede.
- Da, aşa e, e ceva ciudat cu arătarea asta, ia uite cum ţine dinţii, zici că a murit fericit.

Add comment


Security code
Refresh

Creeaza un cont sau autentifica-te!