Mon07242017

Last updateMon, 26 Sep 2016 7pm

Back You are here: Home Victorisme Povesti rurale Suicid pisicesc

Suicid pisicesc

      suicidDupă-amiază tata era plecat la scoală, aşa că puteam în sfârşit să am câteva momente liniştite în care să-mi pot trage sufletul şi să mă gândesc la nevoile mele adolescentine. Ordinea era destul de simplă: femeile, mâncarea, pescuitul, berea, cititul. Chiar dacă femeile erau prioritatea nu era foarte simplu de ajuns într-o ipostază favorabilă, pâinea era de bază, de bere nu prea erau bani, cititul mofturos, aveam o singură opţiune, pescuitul. Totuşi, şi pescuitul avea capcanele lui, trebuia să-mi mint mama cu privire la locul în care mergeam, să nu mă vadă prea multă lume pentru că puteam fi deconspirat şi să mă-ntorc acasă la timp, înainte să vină tata de la şcoală, pentru a putea termina sarcinile pe care mi le dăduse pentru acea zi.

      Zis şi făcut, am dus gunoiul în grădină şi când mama nu era atentă am luat şi undiţa, am adus găleata înapoi şi i-am zis mamei că trebuie neapărat să mă duc la un coleg să iau caietul de matematică (minciunica aceasta ţinea întotdeauna). Numai cei infectaţi cu microbul pescuitului pot înţelege tensiunea, frigurile, nerăbdarea pe care le simţi până ajungi pe malul apei şi întinzi undiţele, uneori alergam câţiva kilometrii până la eleşteu şi îmi desfăceam undiţa din mers pentru c-a atunci când voi ajunge să pot arunca direct.

      Era un chin când trebuia să scot râme, mă gândeam că mă aşteaptă “monstrul” şi eu pierd vremea pe câmp cu o ocupaţie deloc nobilă. Mama, în inocenta şi divina-i bunătate, m-a crezut, moment în care am şi zbughit-o fericit ca o piţipoancă ce este pe cale să-şi facă extensii. Afară era o căldură infernală, mijlocul lui iulie, dar nu conta, trebuia cu orice preţ să ajung la un lac şi să mă văd cu undiţa în mână, broaştele să-mi cânte o serenadă şi să stau liniştit cu gândurile mele (iar pe “gânduri” le chema Teodora). Am luat-o pe o scurtătură (prin grădinile oamenilor) şi imediat am intrat în vizorul câinilor care parcă mă simţiseră cu conştiinţa încărcată pentru că o minţisem pe mama şi mă mustrau cu nişte lătraturi lungi şi subţiri de parcă ar fi trecut ursul. Lângă o căpiţă de fân o bătrânică înfăşurată într-o broboadă mă apostrofează ”Ai dracu’ hoţi mă! Voi nu dormiți mă zâua?”, las capul în jos cu frica în sân să nu asmută baba câinele pe mine.
      Drumul era destul de anevoios prin iarba înaltă, acest lucru nu mă împiedica să mă gândesc la Teodora, cât de tâmpit fusesem cu câteva zile în urmă, cum am putut să reacţionez tocmai atunci când ar fi trebuit să fiu calm şi să văd situaţia cu claritate, fără să mă emoţionez. Teodora era o puştoaică mai mică decât mine cu doi ani cred, avea o aură perfectă, de fiecare dată când o vedeam îmi veneau în minte versurile metalice “nothing else matters”, mi se părea că pot scăpa de condiţia mea, ah! Dacă aş fi avut bani şi o maşină aş fi putut concura cu mirobolantul cocalar şofer de dacia super nova.
      În acele vremuri dacia super nova era considerată “sculă” de maşină pentru că tocmai apăruse şi avea un iz franţuzesc, de la Mioveni. Îmi era foarte greu să încrucişez sabia cu individul “sculăsupernova” pentru onoarea domniţei, el era într-un avantaj clar față de mine, putea să o ducă din punctul B în punctul A (pentru că în mintea mea toate se întâmplau de-a-ndoaselea) fără să atingă pământul, pare simplu dar chiar aşa era, eram într-un dezavantaj stupid, femeile nu suportă să atingă pământul, ele trebuie să zboare propulsate de un motor străin şi supus.
       Cu gândul la Teodora era gata-gata să trec de locul de unde trebuia să scot râme, cu mâna în bălegar de vacă am plecat din nou în altă lume şi am început să mă gândesc la penibilul situaţiei. La ce s-ar gândi o vacă dacă m-ar vedea zgârmând cu jind în resturile ei, sau, şi mai grav, dacă ar putea să-mi citească gândurile, cred că şi-ar spune “E adevărat că dragostea trece prin stomac şi uite ce rămâne”. Dacă aş fi avut întâlnire cu Teodora în acea zi şi m-ar fi întrebat “Ce ai făcut astăzi?”, ce aş fi putut răspunde? Am umblat în rahat şi m-am gândit la tine. Să fie de la soare? Sau am mâncat ceva bomboane “dementă”? Cred că totuşi este de la soare, de la ea, de la soarele meu.
      În faţa ei mă fâstâceam teribil, aşa am ajuns să reacţionez ca un papă-lapte când eu trebuia să fiu zmeul-zmeilor, nu făcea nimic special doar arăta fantastic de bine, aşa se întâmplase şi în ziua fatidică, de sărbătoarea ridicolului, ruşinii şi a naşterii neputinţei. Mă întâlnisem cu un coleg de liceu ce murea de nerăbdare să se laude că are şi el, în sfârşit, o prietenă, (mai ales că arăta foarte bine şi era cu un an mai mare ca el, ceea ce îi dădea speranţe mari pentru trofeul mult râvnit...), eu, nedorind să-i ofer satisfacţia de a fi interesat de marea lui cucerire, schimbam subiectul mereu şi îl ţineam ca pe ace. La un moment dat izbucni, şi cu o voce fremătândă de ardoare, megalomania din el spuse “Trebuie să o vezi, e cea mai frumoasă gagică din liceu şi e a mea “, eu, tot nepăsător, i-am răspuns sec “Trebuie să ajung acasă, mă aşteaptă tata să mă pună la treabă”, în acel moment m-a luat de mână şi m-a tras spre o scară de bloc spunându-mi că Teodora este prietena tipei şi că o s-o cheme pe la ea. M-am înverzit la față şi am îngăimat nişte cuvinte de aprobare şi fericire, aveam în sfârşit să stau de vorbă cu ea, să o observ, să mă pot gândi apoi la ea cu vocea ei, să-mi răspundă la fantezii cu mişcările reale ale trupului ei şi să ies din îndoială trecând în posibilitate.
       Ajuns în faţa ușii mă temeam să nu fie deja acolo, îmi trebuia timp să mă acomodez cu situația, să fac un plan, am avut noroc, în casă nu era decât ”frumusețea”. Mă descalț și când să intru în bucătărie se aude o bătaie în ușă, mă întorc și planul meu de a face un plan a căzut, Teodora radioasă şi amabilă mă salută, intră în bucătărie și își aprinde o țigară. Era îmbrăcată într-un maieu de vară prin care se întrezăreau visele mele, parcă nu înțelegeam că nu fac parte din corpul meu, ar fi trebuit să fie o prelungire a mea, erau ale mele și totuși nu făcusem cunoștință. Picioarele erau descoperite și, într-un final când se terminau, un corp străin și deranjant ocupa spaţiul cel mai important, erau nişte blugi scurți care în spate urcau până aproape de jumătatea feselor. Buzele ei atacau țigara vandalizând-o, creând în mintea mea senzații noi și periculoase. Mă gândeam la cât de greu poate să-i fie unui om care nu are noţiuni de moralitate și este incapabil să-și cenzureze stările să se abțină de la o faptă regretabilă. Brrr! Mă dezmeticesc și mă scutur de gândurile penale, revoltat de mine în mine că am putut gândi așa ceva, dar iar trage din țigară și o iau de la capăt...
       Ne-am așezat cu toții la masă și am constatat că vorbesc numai prostii fără logică, devenisem două persoane, mă uitam la mine și îmi strigam ”Oprește-te idiotule!”, am zis lucruri de genul ”Bătaia este ruptă din rai pentru femei”. Teodora se uita cu scârbă la mine iar eu nu mă puteam opri, celălalt ”eu” ar fi vrut să-i explice că nu sunt eu ăla care vorbește ci un necunoscut, că atunci îl întâlnisem pentru prima oară și că îl urăsc din tot sufletul pe mârlanul ăsta. După această conversație halucinantă, colegul meu, căruia îi era rușine de rușinea mea, a încercat să minimalizeze proporțiile dezastrului spunând că avem putină treabă prin oraș și ne vedem mai târziu. La ușă penibilul s-a amplificat cu forța eșecului total, am vrut să mă încalț cu pantofii și, fiind încă sub stăpânirea primului ”eu”, m-am întors să spun la revedere și am lovit-o puternic cu talpa în fluierul piciorului pe prietena colegului care a început să plângă de durere. Neștiind ce să mai fac am ieșit din casă desfăcut la șireturi iar Teodora m-a întrebat dacă nu mă leg la pantofi, răspunsul meu a venit ca o încheiere perfectă ”Nu... nu este nici o problemă, pot merge și așa…”.
       Am ajuns la eleșteu și parcă nu mai aveam entuziasmul de la început, soarele îmi ardea scăfârlia și așa friptă de amintirea prostiei, mă muiasem de tot, totuși, arunc undița în apă și nicio bătaie. Am plecat înapoi ca să ajung înaintea tatei. Ca întotdeauna drumul de întoarcere este complet diferit de primul, cel puţin pentru pescarul amator, dacă s-ar putea să fii teleportat direct acasă sau la o bere… ar fi perfect. Totuși, pescuitul sau încercarea nereuşită de a pescui, a avut și partea ei bună, am reușit să izolez cumva ispita de a mă gândii cu capacitate maximă la Teodora și am lăsat decât un colțișor din minte, responsabil de adicții, să se frământe în continuare.
      Pe drum văd o pisică și, ca orice adolescent care "se respectă", încep să o iau la pietre, nu fuge, mă apropii și arunc și mai tare, pisica nimic, când ajung chiar lângă ea fuge și se urcă pe un puţ mieunând, mă apropii și pisica sare în puţ, nimeni nu a mai băut un an apă din puţ, oamenii din sat acuzându-se reciproc de nenorocirea abătută, dar Teodora...

Add comment


Security code
Refresh

Creeaza un cont sau autentifica-te!